Cuvinte naive

Nu, în rândurile care urmează nu am de gând să făuresc un tratat despre arta manipulării, aşa cum nu am de gând nici să mă opresc asupra gradului de naivitate a cuvintelor... dacă o fi existând aşa ceva! (Oricum, mie-mi place să cred că există multe lucruri, cu atât mai mult cu cât percepţia asupra realităţii este subiectivă.) 

O să povestesc despre nişte cuvinte naive aşa cum le înţeleg eu, adică despre acele vocabule care mi-au rămas vii în minte încă din timpul copilăriei, vârsta cea nevinovată. Pe atunci eram în grija mamaiei mele, cea care m-a crescut mult şi cu nespusă blândeţe, şi habar n-aveam că universul meu, fizic şi nu numai, era exprimat prin nişte cuvinte despre care am aflat mai târziu că se numesc regionalisme. Da, cuvintele mele naive înseamnă, în mare, o mână de regionalisme pe care le iubesc. Şi pe care mulţi dintre oamenii curioşi din oraşul în care stau acum nu pot să le înţeleagă. Nici pe ele şi nici rostul şi forma lor bizară. Pentru că ei, poate, nu îndrăgesc vocabulele.

Eu nu ştiu când am început să conştientizez farmecul cuvintelor. Cert e că nici măcar acum n-am renunţat la perfectul meu simplu, ba mai mult, uneori îl folosesc conştient, pentru că ştiu că are o savoare perfectă şi simplă, aşa cum bine spune şi numele lui. Şi oricum, fusăi, mă dusăi, făcui, văzui etc. (da, chiar cu ă) sunt vorbe care mă transpun aproape imediat în timpul şi în locurile îndepărtate în care am copilărit. Când mă jucam mult prea tihnită în bătătura mea largă, într-o grămadă de nisip care, pe atunci, mi se părea absolut fabuloasă, uriaşă, ca dintr-o poveste. Sau când o apucam pe mamaie de şorţ şi ne duceam de cu zori pe Văleni, la prăşit. Iar eu dădeam fuga la buduroi, nerăbdătoare să calc cu picioarele în balta noroioasă care-l înconjura, până devenea de-a dreptul untoasă. Alteori, ne suiam cu toţii în car şi luam drumul către râpa din Dos. Chiar aşa se numeşte, pentru că încă mai există şi azi. Nu sunt pusă pe şotii! Este o ditamai prăpastia pe care noi, copiii, ne urcam şi coboram de dimineaţa până seara, mereu neobosiţi. Cu greu ne desprindeau ai noştri de acolo, cu atât mai mult dacă eram cocoţaţi în vârf... Dar, cum, necum, reuşeam să luăm şi drumul spre casă.  Şi uite-aşa se scurgeau săptămânile, cumva tărăgănat, cu mamaia muncind într-una... parcă o văd şi acum cum îşi leagă din când în când propoada pe cap, iar apoi pune mâna la ochi, mai priveşte o dată străină în zare, căutând ceva sau pe cineva, după care apucă din nou sapa şi-şi vede de grijile ei pământeşti. Din când în când, sâmbăta mă lua cu ea la pomană, că ştia cât de mult îmi plăcea să mănânc umplutură, adică un fel de pâine amestecată cu untură, cartofi, ficat şi pipote. (Şi uite că-mi lasă şi acum gura apă după ea!) Tot sâmbăta, dar pe la jumatea zilei, ne apucam să dereticăm prin casă şi prin curte. Îmi amintesc că linoleumul din interior îl ştergeam cu un ţol, o cârpă destul de hidoasă, dacă stau bine să mă gândesc. Aveam o mulţime de ţoluri care atârnau neglijent pe garduri... Aşa... Să revin! Nu făceam ordine numai în  casă, ci şi în  curte, adică în sus-numita bătătură. Iar ce strângeam puneam cu grijă în cărucior şi duceam totul la hududoi, tot un fel de râpă, dar una mai mică. Acesta era locul în care satul se debarasa de o puzderie de lucruri netrebuincioase. 

De asta ne punea mamaie să strângem prin curte, pentru că şi pe ea o încurcau tot felul de nimicuri aruncate aiurea. În plus, o încurca şi prima literă din numele meu. Nu ştiu ce-a avut cu i-ul ăla, cert e că nu am auzit-o niciodată rostindu-l... Pentru ea am fost întotdeauna Sabella. (Şi aşa m-am pricopsit şi cu un nume regional. Care exact la fel a rămas!)

Autor: Isabella