Despre cărţi şi ecranizările lor: „Patul lui Procust“

Se spune că o carte va fi întotdeauna mai bună decât ecranizarea ei. Alte voci, mai puţine în cazul acesta, sunt convinse că sunt filme în care viziunea regizorală este mai inspirată decât cea a scriitorului, reuşind să dea noi semnificaţii unei cărţi. Eu  voi susţine acea teorie conform căreia unele cărţi n-ar trebui să fie niciodată transformate în peliculă, complexitatea lor neputând fi vreodată surprinsă în doar o oră şi jumătate, două de film.

N-am studii de critică de film, cum, de altfel, nici de carte, însă iubesc cărţile şi urmăresc filmele cu pasiune. De aceea, am dorit să văd ecranizarea cărţii adolescenţei mele, Patul lui Procust de Camil Petrescu. Cred că am citit această carte de mai mult de trei ori şi, din când în când, mă întorc cu drag la ea pentru diverse pasaje pe care mi le amintesc adesea. E lesne de spus că aveam aşteptări mari de la această coproducţie româno-moldovenească din anul 2001. Cred că explicaţia este, de fapt, foarte simplă. Imaginaţia mea de cititor nu a primit un răspuns satisfăcător din partea viziunii regizorale.

Recunosc că Fred Vasilescu a fost un model de eleganţă şi şarm, iar multă vreme, deşi n-am reuşit să-l înţeleg, el a corespuns viziunii mele romantice de ideal masculin. De aceea, şocul a fost cu atât mai mare când am văzut că, în rolul lui, a fost distribuit actorul Petru Vutcarău. Nu mă gândisem la cine altcineva ar fi putut să interpreteze acest personaj, însă Vutcarău era în total dezacord cu proiecţia imaginaţiei mele. Această discrepanţă nu s-a produs doar din punct de vedere al aspectului fizic, ci şi în raport cu profunzimea personajului. 

Din interpretarea actorului, aproape că nu se poate face distincţia dintre imaginea aparentă pe care o avea Fred în societate (un tânăr superficial,  atrăgător, dar plat, considerat, chiar şi în cercul lui de prieteni, drept un individ snob, plin de bani şi chiar prost) şi cea reală. În carte, descoperim multiplele lui valenţe; este un intelectual, un introvertit inteligent, înclinat spre analize interioare  profunde. Personalitatea lui contrastează cu mediul din care provine, cu „banda“ lui, şi doar din interacţiunile cu domna T. şi cu Demetru Ladima îi transpare individualitatea. Iar Petru Vutcarău nu reuşeşte să exprime nimic din complexitatea pe care cititorii o descoperă în text.

Totodată, nici Maia Morgenstern n-a fost, cel puţin pentru mine, o alegere mai inspirată. Rigiditatea şi lipsa de expresivitate cu care a jucat rolul acestei femei fabuloase din literatura română, domna T., au fost minusuri peste care eu nu am putut trece. Mai mult decât atât, cariera ei de decorator de interioare, element important în carte, este redusă la o simplă intervenţie în mobilarea locuinţei lui Fred Vasilescu, activitate redată nesatisfăcător de către cei responsabili cu scenografia.

Filmul încearcă să respecte firul narativ din carte, însă se pierd foarte multe informaţii esenţiale din notele de subsol ale acesteia, din complexitatea întregii poveşti. Este adevărat, filmele tind să simplifice şi să redea prin imagini ceea ce un scriitor ar descrie prin pagini întregi de cuvinte. Însă, în acest caz, toate explicaţiile din carte sunt importante pentru a avea un tablou complet al contextului social, politic şi cultural al acelei epoci. Sunt eliminate multe dintre referinţele despre lumea putredă a teatrului, a jurnalismului, despre corupţia „politicienilor“ români ai perioadei interbelice. Patul lui Procust nu este doar o poveste de iubire, este o îmbinare de elemente psihologice, de atitudini, de personaje unice, irepetabile, este o poveste a conştiinţelor.

Deşi părerea mea este strict subiectivă, şi mă tot repet spunând asta, personajele filmului Vioricăi Mesină şi al lui Sergiu Prodan sunt plate, imperturbabile, lipsite de acea fărâmă de profunzime pe care eu am resimţit-o în textul propriu-zis al cărţii. Cu riscul de a încheia prozaic, consider că imaginaţia cititorului este incontestabil mai semnificativă atunci când este confruntată cu ecranizarea aceleiaşi cărţi. În ceea ce priveşte Patul lui Procust, imaginaţia mea câştigă. 

Autor: Graţiela