Dar dacă n-am avea dreptul să citim...?

Au trecut mulţi ani de când am văzut, întâmplător, un film vechi, Fahrenheit 451, care mă impresionează şi în ziua de azi. Este vorba de o producţie cinematografică referitoare la lumea cărţilor, înfăţişând două universuri, două viziuni extreme: una a duşmanului de moarte al cărţii (la propriu) şi cealaltă a pasionatului de carte.

Fahrenheit 451 este un film realizat în anul 1966 după un scenariu bazat pe un roman omonim scris de Ray Bradbury. Producţia cinematografică este regizată de François Truffaut, avându-i în rolurile principale pe Julie Christie, Cyril Cusack şi Oskar Werner. Aşa  cum reiese din film, temperatura de 451 de grade Fahrenheit (circa 233°C) este „temperatura la care hârtia începe să ardă“.

Aparent, scenariul este simplu: Montag este un „pompier“ eficient aflat în pragul unei viitoare avansări, care trăieşte într-o lume – incredibilă – în care cartea, de orice natură ar fi ea, este cel mai mare şi poate singurul duşman adevărat al omului din vremurile respective – utopice, de altfel. Ideea filmului este memorabilă: Montag este un pompier care dă foc, iar nu care stinge focul, pentru că, în această societate stranie, nici nu se pune problema ca vreun pompier să fi luptat vreodată împotriva flăcărilor. Misiunea primară a lui Montag şi a colegilor lui de breaslă este aceea de a-i detecta pe oamenii care deţin cărţi, fapt totalmente ilegal, şi de a le percheziţiona locuinţele până în ungherele cele mai ascunse pentru a pune mâna pe toate cărţile lor. Ulterior, acestea sunt îndesate în saci şi... arse. În sufletele pompierilor, fiecare izbândă de acest gen se traduce printr-o bucurie devastatoare. Fiecare carte arsă le aduce o mulţumire sălbatică, oglindită crud în privirile lor lacome şi satisfăcute.
 

La plimbare prin spaţiul virtual: printre bloguri şi cărţi

În ziua de azi, există un vădit melanj între tot ceea ce înseamnă material şi virtual, un amestec atât de închegat, încât de-abia mai putem diferenţia aceste două noţiuni, real şi virtual. Deşi, în fond, ele sunt total opuse, linia dintre virtual şi real devine din ce în ce mai subţire. „Trăim într-o lume care tinde să devină digitală“, spune Nicholas Negroponte în Being Digital; trăim într-o lume în care putem experimenta aproape totul în varianta simulată a realităţii virtuale: facem cumparături on-line, ne plătim facturile on-line, lucrăm on-line, comunicăm on-line, călatorim on-line etc. În aceste condiţii, putem vorbi despre o cultură a realităţii virtuale, o cultură aflată în plină dezvoltare. Mediul on-line creează adevărate comportamente de viaţă. Şi aici merită menţionate noile forme de comunicare: chatul, blogul, reţelele de socializare.

Perfecţiunea tehnică seduce, spune Baudrillard într-una dintre cărţile lui memorabile, On Seduction. Bazate pe fascinaţia oamenilor pentru tehnologie şi viteză comunicaţională, blogurile sunt o expresie a nevoii de a pune accentul pe nou. Potrivit studiului New Media in South East Europe (semnat de Orlin Spassov şi Christa Todorov), dezvoltarea noilor forme de informare în masă s-a realizat diferit în ţările care au trăit experienţa izolantă a comunismului, unde singura funcţie a mass-mediei a fost, în perioada respectivă, cea propagandistă. Din studii reiese că, în România, rata de penetrare a internetului creşte exponenţial în fiecare an. Iulian Comănescu constată că, la noi, blogurile au apărut târziu, fiind încă de la bun început mai serioase şi profesioniste, deci trecând peste faza de dezordine şi pionierat.

Cum devin traducător de carte?

Am văzut că oamenii care ajung pe blog-ul acesta se întreabă (sau chiar mă întreabă) cum pot ajunge traducători de carte. Mai precis, ei vor să afle: „Ce trebuie să ştie un traducător?“, „Ce trebuie să facă un translator?“ sau: „Cum traduc o carte?“ (În spirit de glumă, unii oameni se întreabă şi „cum se scrie corect «bine a ţi venit» (sic!)“, dar aceasta este o altă poveste...)
 
Nu toţi traducătorii s-au născut traducători. Dar unii chiar au un talent înnăscut pentru această activitate. Iar alţii simt că vor şi le-ar plăcea să facă traduceri. În facultate, din păcate, nu se ţin cursuri pe această temă. În cadrul masteratelor de traduceri, da. Dar nu toţi oamenii care traduc sau vor să traducă au, neapărat, un masterat în traduceri, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei poate ajung să aibă o astfel de îndeletnicire în urma unei şanse, a unei uşi deschise cu încredere de cineva înspre acest domeniu.

Eu cred că este şi frumos, şi responsabil să traduci cărţi. Nu contează atât faptul că numele tău stă înscris măreţ în caseta tehnică a cărţii. Contează mai ales satisfacţia extraordinară pe care o ai gândindu-te că „această carte a ieşit din mâinile mele“, din mintea mea. A fost o muncă grea, ţi-a dat bătăi de cap pe alocuri sau chiar pe de-a-ntregul, ai căutat cele mai bune formule de transpunere a mesajului acolo unde o cerea contextul, ai sunat-o pe cea mai bună prietenă a ta, care este medic, ca să te lămureşti în privinţa unor termeni de specialitate... Te-ai izolat cu cartea ta, ai uitat, în acele momente, de oameni, de mâncare, de timp, ai rămas numai tu cu vocabulele şi dicţionarele groase şi roase pe margini, stivuite pe birou.

Dar cum ajungi aici? Cum ajungi traducător? Şi ce-ţi trebuie pentru asta?

Cât de greşit se prezintă firmele de traduceri?

Dintr-o pură întâmplare, iată că m-am trezit la vânătoare de greşeli de firmă. Firmă de traduceri, normal. Curioasă să văd cum îşi prezintă serviciile firmele noastre din domeniu, dau să citesc o descriere, două. De la curiozitate şi intenţie până la faptă, se pare că e cale lungă şi plină de surprize gramaticale. De citit nu prea am reuşit să citesc mare lucru în mod firesc, întrucât m-am apucat să corectez mental toate năzdrăvăniile peste care am dat mergând dintr-un site de traduceri în altul. Să exemplific, că doar aşa e cinstit. Deci să purcedem!

La prima vedere, Serious Business pare o afacere cum altfel decât serioasă. Însă iată câtă neglijenţă se ascunde în spatele unui articol de pe site-ul acestei firme, numit, în mod nefericit, chiar „Cum se măsoară succesul unei traduceri?“. Încep cu un dezacord dintre un substantiv la genitiv şi determinantul adjectival cu care acesta ar trebui să se acorde în gen, număr şi caz: „Riscul unei lipse totală de transparenţă este diminuat în cazul în care lucrarea este efectuată de un traducător autorizat, experimentat şi licenţiat.“ În continuare, am găsit mai multe exemple de substantive comune compuse scrise incorect, adică fără cratimă: „un vorbitor nativ al limbii ţintă“, „exprimat în limba sursă“, „datorită sensibilităţii publicului ţintă“, „fără a fi existente şi în textul sursă“.