Lectură, la colţ cu tine!


Povestea pe care o s-o redau mai departe e adevărată şi tristă. Şi destul de revoltătoare. 

A fost odată, într-o şcoală din capitala unei ţări controversate, o fetiţă frumoasă, cu părul bălai şi ochii precum cerul. Mama i-a adus într-o seară o poveste ascunsă între două coperte colorate ca pentru copii: era o literatură mare şi aventuroasă purtând semnătura lui Victor Hugo şi vorbind despre un cocoşat. 


Copila se ascunse în camera ei ca de prinţesă şi începu să citească. Nu avea musai aşa un obicei, dar era curioasă. (Aşa sunt copiii.) Cartea îi plăcu mult şi nici nu realiză când dădu ultima filă, iar apoi o închise, impresionată.  

Impresia frumoasă nu-i trecu defel până a doua zi. Aşa că se duse veselă la şcoală şi, cum avea oră de lectură, se gândi să-i facă o propunere învăţătoarei. Doamna n-o plăcea, ştia bine, deci copilei nu-i veni uşor să vorbească.

Îi povesti despre cartea cea frumoasă. Îi propuse să citească în clasă din ea, să citească toţi, pe rând, să se bucure cum se bucurase şi ea, iar la urmă să discute pe seama întrebărilor de la sfârşit. 

„Cititul e pierdere de vreme!”, îi tăie învăţătoarea elanul. Copilei îi dispăru pe nesimţite şi curajul, şi zâmbetul. Ba chiar se gândea serios la spusele doamnei şi se întreba dacă nu greşise citind.

Cititul e pierdere de vreme! De asta, probabil, poartă copiii degeaba cu ei la fiecare oră de lectură o antologie groasă cerută de şcoală special pentru ca elevii s-o parcurgă. De asta, probabil, s-a şi gândit editorul s-o scrie mărunt, cu Times New Roman de 11 şi interlinie mică: „Şi-aşa nu citeşte nimeni din ea. Cititul e pierdere de vreme!” De-asta, probabil, e înţesată preponderent cu fragmente de literatură română (cu cât mai anostă, cu atât mai bine), şi nu străină (care, la o adică, se poate dovedi mai interesantă, până şi pentru simplul motiv că e mai vastă, logic). 

E ca la facultate: ai dat examenul de admitere, ai intrat şi eşti foarte entuziast; de-abia aştepţi să citeşti cărţi cum nu ţi-ai imaginat de frumoase. Numai că studiul literaturii române începe cu cea veche, iar în ultimul an, când toţi, şi studenţi, şi profesori, sunt ocupaţi cu licenţa, te poţi considera norocos dacă mai apuci să afli două-trei lucruri despre câţiva dintre autorii contemporani de la noi. Nu se ştie dacă or să te mai preocupe vreodată după aceea.

Cititul e extraordinar! Şi e păcat că există profesori care cred orice altceva. Cititul înseamnă deschidere, cunoaştere, pasiune. Te face să visezi, să gândeşti sau să scrii frumos. Te face să ai o imaginaţie bogată şi te umple de bucurie.  

Cititul te poartă spre lumi pe care, altfel, poate că n-o să le descoperi niciodată. Şi ce mică o să-ţi fie viaţa în cazul ăsta... Şi ce trist e să ai o viaţă mică nu pentru că ai vrut tu neapărat, ci pentru că nişte oameni nesăbuiţi, care, culmea, mai sunt şi pedagogi, au spus sau au făcut lucruri greşite în şcoală. 

Autoare: Isabella