Miscellanea. Lucidităţi


Mă gândeam, de dimineaţă, de ce nu mai aud nimic în jurul meu. Aveam impresia că am surzit, dar nu-i aşa. Peste sufletul meu s-a aşternut o linişte nespusă. Aproape ca o tăcere, de aici şi tăcerea din jur.

În anumite momente ale vieţii mele, ca acum, îmi îndrept gândurile spre cea care m-a crescut, mamaia mea. Pentru că ea mi-a arătat, prin existenţa ei, ce e bunătatea. Am înţeles, de-abia azi, de ce a murit la doar cincizeci şi ceva de ani. N-a mai suportat răutatea şi nedreptatea din jur.

Aseară s-a dat ora înapoi. Eu simt că mi s-a dat viaţa puţin înapoi. Nu, nu e rău. E doar linişte. Lucrurile au tăcut. Şi-mi ţiuie urechile încă de atunci.


Zilele astea m-am gândit mult la putere. Nu ştiu exact de ce şi nici nu cred că are vreo importanţă.   M-am întrebat de unde vine puterea oamenilor. Şi cu puţin timp înainte am aflat şi asta. (Se pare că astăzi e ziua revelaţiilor, pentru mine.)

Puterea vine de acolo de unde vin şi frumuseţea şi celelalte virtuţi ale omului. Adică din suflet. Sau, mai precis, din măsura în care acesta (mai) e pur, nepătat. Păcatele, răutăţile oamenilor îi urmăresc ca nişte umbre urâte. (Te-ai întrebat vreodată cum îţi arată umbra?) De asta vedem oameni frumoşi, dar care, de fapt, sunt foarte urâţi, respingători.

Sentimentul din momentul în care efectiv simţi cum devii mai puternic e înfricoşător, sublim şi visceral. Puterea îţi pătrunde aproape abuziv în trup şi creşti. Faci un pas înapoi faţă de tine însuţi, apoi zâmbeşti larg, aproape tâmp, şi te întrebi la ce-ţi trebuie. Pentru că, îţi zici în gând, la sfârşitul vieţii nu-ţi rămâne, în definitiv, decât înţelepciunea cu care ţi-ai trăit-o.

Autoare: Isabella