Aşa încep cărţile cu care am crescut...

Obosind de atâta tradus, am luat un braţ mare de cărţi din bibliotecă, ce se întâmplă să mă însoţească în momentul ăsta. Apoi le-am deschis pe rând şi am scris întocmai primele propoziţii sau fraze de început,  înţelegându-le diferit acum şi, uneori, chiar ghicindu-le vag. Aşa încep unele dintre cărţile cu care au crescut mulţi dintre noi: 

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.“ (Mândrie şi prejudecată, Jane Austen)

„Palma a fost atât de zdravănă că nu m-am dezmeticit de pe urma ei decât după treisprezece ani.“ (Papillon, Henri Charrierè)

„Am şovăit atât în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi.“ (Maitreyi, Mircea Eliade)

„Doamnei Saville, Anglia
Sankt Petersburg, 11 decembrie 17...

Te vei bucura să auzi că nici un dezastru nu a însoţit începutul acţiunii pe care ai privit-o cu presimţiri atât de rele.“ (Frankenstein, Mary Shelley)

„În atelier se simţea un miros bogat de trandafiri, iar când vânticelul de vară se stârnea printre copacii din grădină, prin uşa deschisă pătrundea mirosul greu al liliacului sau parfumul mai delicat al măceşilor cu flori roz.“ (Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde)

Citeşte mai departe...

Miscellanea. Zâmbetul lui

Când am deschis ochii şi mult după aceea, aproape că n-am ştiut că există. Râdeam şi plângeam în afara lui. Era tot al meu şi mi se părea că nu se mai isprăveşte. Ce mult era! Îl umpleam cu zâmbete neastâmpărate, cu întrebări curioase, cu tălpi zgâriate de nisip, cu gânduri mofturoase, cu jocuri de pe-acuma uitate, cu clipe adunate pe prispă sau cu mâini spânzurate de şorţul mamaiei. 

Nimic nu-l tulbura, era veşnic, venea de la începutul lumii şi aş fi zis că nu cunoaşte niciun sfârşit. Îmi aducea doar multe zile verzi, galbene, cărămizii sau imaculate, pe care le expedia fugar prin faţa ochilor mei naivi care descopereau. Zilele alea, îmi spunea el, erau rudele lui dintotdeauna, aşa că le aduna la un loc şi le numea anotimpuri, după cum mi-a mărturisit liniştit când am crescut puţin şi am putut să înţeleg. Însă nu mi-a fost deloc lesne să pricep că vine şi trece, că dăruieşte şi apoi fură, pentru că e năzuros şi, adesea, crud şi lacom.

De rău ce a fost, după vreo şase ani m-a răpit de pe meleagurile pământoase ale copilăriei mele şi m-a dus mai departe. Era septembrie şi din cer picau stropi şi frunze, iar el m-a luat de mână şi mi-a arătat curtea şcolii. Mi-a spus că de-acum sunt mare şi că viaţa înseamnă mai mult decât joacă şi inocenţă. Că viaţa înseamnă cunoaştere şi că în clădirea aia ponosită şi veche o să învăţ multe.

Citeşte mai departe...