Nu mi-a plăcut niciodată economia. Dar tot am studiat-o în liceu, că aşa păţeşti când eşti la profil real. Nu s-au lipit de mine cine ştie ce cunoştinţe din domeniu, dar am învăţat un lucru pe care-l ţin minte şi acum. Anume că nevoile sunt inepuizabile, iar resursele, epuizabile. Aşa am conştientizat eu, printr-un fel de şoc, că, la un moment dat, toate se vor termina pe lumea asta. Şi că nu trebuie să risipim nimic.
Din păcate, modelul actual al consumerismului american, preluat şi de noi, parcă rade tot în calea lui. (Acum, de bine, de rău, acesta este oarecum temperat de criza economică.) Uşor-uşor, au început să se tragă semnale de alarmă. Se înmulţesc iniţiativele şi campaniile mari ecologice. Probabil că nu reacţionează multă lume favorabil la ele, deşi ar trebui. Se aude că se termină petrolul, printre altele, dar pe străzi încă roiesc maşinile, consumând benzină sau motorină şi poluând aerul în continuare. De hârtie nu ştiu dacă se plânge cineva în mod atât de vizibil, dar este clar că, prin risipirea ei, irosim natura, verdele care ne înconjoară, oxigenul de care avem nevoie ca să respirăm etc. Trebuie să conştientizăm bine toate aceste lucruri. Şi, pentru început, ar fi bine să luăm măsuri la nivel individual sau colectiv, la muncă. Adică să învăţăm să folosim hârtia cu răspundere, să n-o mototolim una, două şi s-o aruncăm la coş, aşa cum am văzut în numeroase filme, când un oarecare business man zăbovea încordat cu coatele pe masă şi cu capul în mâini, deasupra unei coli de hârtie de care se debarasa la cel mai mic semn de neputinţă de a-şi înşirui ideile în scris. La fel cum s-a întâmplat şi cu tacticosul tabiet de a fuma, parcă-ţi vine să zici că oamenii şi-au cultivat acest obicei de a risipi hârtia tot după modelele la care au avut acces prin cinematografie.
Postări
