Dar dacă n-am avea dreptul să citim...?

Au trecut mulţi ani de când am văzut, întâmplător, un film vechi, Fahrenheit 451, care mă impresionează şi în ziua de azi. Este vorba de o producţie cinematografică referitoare la lumea cărţilor, înfăţişând două universuri, două viziuni extreme: una a duşmanului de moarte al cărţii (la propriu) şi cealaltă a pasionatului de carte.

Fahrenheit 451 este un film realizat în anul 1966 după un scenariu bazat pe un roman omonim scris de Ray Bradbury. Producţia cinematografică este regizată de François Truffaut, avându-i în rolurile principale pe Julie Christie, Cyril Cusack şi Oskar Werner. Aşa  cum reiese din film, temperatura de 451 de grade Fahrenheit (circa 233°C) este „temperatura la care hârtia începe să ardă“.

Aparent, scenariul este simplu: Montag este un „pompier“ eficient aflat în pragul unei viitoare avansări, care trăieşte într-o lume – incredibilă – în care cartea, de orice natură ar fi ea, este cel mai mare şi poate singurul duşman adevărat al omului din vremurile respective – utopice, de altfel. Ideea filmului este memorabilă: Montag este un pompier care dă foc, iar nu care stinge focul, pentru că, în această societate stranie, nici nu se pune problema ca vreun pompier să fi luptat vreodată împotriva flăcărilor. Misiunea primară a lui Montag şi a colegilor lui de breaslă este aceea de a-i detecta pe oamenii care deţin cărţi, fapt totalmente ilegal, şi de a le percheziţiona locuinţele până în ungherele cele mai ascunse pentru a pune mâna pe toate cărţile lor. Ulterior, acestea sunt îndesate în saci şi... arse. În sufletele pompierilor, fiecare izbândă de acest gen se traduce printr-o bucurie devastatoare. Fiecare carte arsă le aduce o mulţumire sălbatică, oglindită crud în privirile lor lacome şi satisfăcute.

 

Citeşte mai departe...

Despre cărţi şi ecranizările lor: „Patul lui Procust“

Se spune că o carte va fi întotdeauna mai bună decât ecranizarea ei. Alte voci, mai puţine în cazul acesta, sunt convinse că sunt filme în care viziunea regizorală este mai inspirată decât cea a scriitorului, reuşind să dea noi semnificaţii unei cărţi. Eu  voi susţine acea teorie conform căreia unele cărţi n-ar trebui să fie niciodată transformate în peliculă, complexitatea lor neputând fi vreodată surprinsă în doar o oră şi jumătate, două de film.

N-am studii de critică de film, cum, de altfel, nici de carte, însă iubesc cărţile şi urmăresc filmele cu pasiune. De aceea, am dorit să văd ecranizarea cărţii adolescenţei mele, Patul lui Procust de Camil Petrescu. Cred că am citit această carte de mai mult de trei ori şi, din când în când, mă întorc cu drag la ea pentru diverse pasaje pe care mi le amintesc adesea. E lesne de spus că aveam aşteptări mari de la această coproducţie româno-moldovenească din anul 2001. Cred că explicaţia este, de fapt, foarte simplă. Imaginaţia mea de cititor nu a primit un răspuns satisfăcător din partea viziunii regizorale.

Recunosc că Fred Vasilescu a fost un model de eleganţă şi şarm, iar multă vreme, deşi n-am reuşit să-l înţeleg, el a corespuns viziunii mele romantice de ideal masculin. De aceea, şocul a fost cu atât mai mare când am văzut că, în rolul lui, a fost distribuit actorul Petru Vutcarău. Nu mă gândisem la cine altcineva ar fi putut să interpreteze acest personaj, însă Vutcarău era în total dezacord cu proiecţia imaginaţiei mele. Această discrepanţă nu s-a produs doar din punct de vedere al aspectului fizic, ci şi în raport cu profunzimea personajului. 

Citeşte mai departe...