Cu siguranţă, avangardismul autohton a fost o mişcare foarte îndrăzneaţă, mai ales în contextul secolului al XX-lea, în care tânăra literatură română era în plin proces de conturare. Radicalismul, negativismul (care merge până la nihilism şi anarhism), incoerenţa limbajului, absurdul, insolitul şi anormalul care definesc acest curent (şi grupările literar-artistice aderente) i-au făcut pe foarte mulţi critici să-şi arate reticenţa faţă de avangarda românească. George Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Mircea Scarlat sunt numai câţiva dintre cei care şi-au exprimat părerea negativă despre acest fenomen care respingea toate canoanele artei tradiţionale. Avangardismul a fost receptat pozitiv destul de greu, prin Mihai Zamfir, Ov. S. Crohmălniceanu sau Ion Pop.
În spaţiul autohton, mişcarea avangardistă s-a definit mai ales prin trei etape: constructivismul, integralismul şi suprarealismul. Curentul a fost integrat, dezvoltat şi susţinut atât de o serie de reprezentanţi (Ilarie Voronca, Ion Vinea, Saşa Panǎ, Geo Bogza, Gellu Naum, St. Roll etc.), cât şi de numeroase reviste care promovau aceastǎ tendinţǎ în artǎ (Contimporanul, 75HP, Punct, unu, Integral, Urmuz, Alge etc.). Însă trebuie subliniat faptul că mişcarea se impune cu precǎdere prin manifeste, care sunt, adesea, mai interesante şi mai importante prin efectele lor decât operele propriu-zise. Unele dintre acestea ilustrează foarte bine caracterul revoluţionar şi combatant al avangardei, pe fondul căruia este propagată ideea de nonconformism.
Postări
