Lectură, la colţ cu tine!

Povestea pe care o s-o redau mai departe e adevărată şi tristă. Şi destul de revoltătoare. 

A fost odată, într-o şcoală din capitala unei ţări controversate, o fetiţă frumoasă, cu părul bălai şi ochii precum cerul. Mama i-a adus într-o seară o poveste ascunsă între două coperte colorate ca pentru copii: era o literatură mare şi aventuroasă purtând semnătura lui Victor Hugo şi vorbind despre un cocoşat. 

Copila se ascunse în camera ei ca de prinţesă şi începu să citească. Nu avea musai aşa un obicei, dar era curioasă. (Aşa sunt copiii.) Cartea îi plăcu mult şi nici nu realiză când dădu ultima filă, iar apoi o închise, impresionată.  

Citeşte mai departe...

Giallo verde

Am văzut-o într-o zi  de februarie. Aş vrea să spun că nu ştiu exact când sau aş putea să spun că era fix 11 februarie. Aş putea să nu spun nimic, dar câteodată şi timpul trebuie şters de praf. Afară era înnorat, mediocru si îngrozitor de matinal pentru cineva care nu se mai trezise devreme de mult. În stânga şi în dreapta creierului…, beat-uri sacadate şi o voce care îmi spune printre alte versuri: „Drumul tău e scurt, aşa că fă senzaţie.“ Colecţionez imagini. Când nu ai creierul destul de trezit, colectionezi imagini, frame-uri. Creierul nu mai e regizor. Imaginile vin, se joacă un pic prin capul tău şi dispar pentru a fi înlocuite cu altele. Bărbat între două vârste cu o servietă pe care o foloseşte ca scut împotriva celor circa trei stropi de ploaie. Trenci crem, servietă maro, chelie… Domnu’ Trandafir cu Megane. Doi copilaşi cu priviri suspicioase, două ţigări pe jumătate tirate în palma dreaptă, părinţi ipotetici care îi pândesc de la fiecare colţ. Aşa miros câinii frica…, văd în frame-uri.

Cu timpul, filmul se aplatizează, cadrele se agaţă unul de celălalt. Mai întâi încet…, ca o tapiserie veche care întinde aracetul în fire subţiri până pe lemn, apoi prinde consistenţa ursuleţilor din jeleu şi continuă până la claritate de peliculă. Dar nu era o zi de peliculă, era cel mult de film văzut pe casetă pe vremea lui ceaşcă.

Citeşte mai departe...

Dileme de cititor

Eu, în lumea noastră contemporană, nici nu mai ştiu dacă mă mai pot numi un spirit conservator. Mai bine mă lămuresc, zic eu. Ia să arunc un ochi în DEX! Aşa... Deci „conservator“... „Instituție de învățământ...“ Nu asta, dom'ne! Aia despre oameni. Of, of, of... Să vedem, să vedem... Numai puţin, că se pare c-am găsit, deci citez: „(Persoană) care este atașată de tradiție, în viața politică, economică și culturală.“ Buuun, partea asta cu economia şi politica mă interesează mai puţin. Sau, ca să zic aşa, ocazional (când sunt alegeri, respectiv când se iscă vreo criză economică). Da, la cultură aş fi vrut să mă raportez. Este şi ea prin definiţia cu pricina, deci sunt salvată!

Eu, după capul meu, aş fi zis odată că sunt om de Litere. Aşa aş zice şi acum. Numai că nu mai ştiu exact dacă oamenii de Litere ar trebui, printre altele, să stea atâta pe computer, dacă se cuvine să aibă cont pe Facebook, dacă este bine să-şi facă un blog sau să citească site-uri de cultură feminină (nu, nu glossy, să fie clar!!!). Da, normal, citesc şi cărţi, recenzii sau pagini culturale. În general, (vreau să continui să) lucrez cu cartea, îmi place s-o traduc, s-o redactez, să scriu şi să învăţ despre ea. Cine ştie, poate că într-o bună zi o să mă aventurez să scriu una, că tot am avut o perioadă în care mi-am dorit asta din cale-afară de mult!

Citeşte mai departe...

Cuvinte naive

Nu, în rândurile care urmează nu am de gând să făuresc un tratat despre arta manipulării, aşa cum nu am de gând nici să mă opresc asupra gradului de naivitate a cuvintelor... dacă o fi existând aşa ceva! (Oricum, mie-mi place să cred că există multe lucruri, cu atât mai mult cu cât percepţia asupra realităţii este subiectivă.) 

O să povestesc despre nişte cuvinte naive aşa cum le înţeleg eu, adică despre acele vocabule care mi-au rămas vii în minte încă din timpul copilăriei, vârsta cea nevinovată. Pe atunci eram în grija mamaiei mele, cea care m-a crescut mult şi cu nespusă blândeţe, şi habar n-aveam că universul meu, fizic şi nu numai, era exprimat prin nişte cuvinte despre care am aflat mai târziu că se numesc regionalisme. Da, cuvintele mele naive înseamnă, în mare, o mână de regionalisme pe care le iubesc. Şi pe care mulţi dintre oamenii curioşi din oraşul în care stau acum nu pot să le înţeleagă. Nici pe ele şi nici rostul şi forma lor bizară. Pentru că ei, poate, nu îndrăgesc vocabulele.

Citeşte mai departe...

Dor de o bibliotecă de noapte

Parcă ar merita să avem şi noi o bibliotecă, două de noapte (a se citi: deschise noaptea). Măcar una mică - dar neapărat cu sală de lectură -, pentru că mă îndoiesc că o să fie prea vizitată. La urma urmei, nici măcar bibliotecile existente nu sunt foarte populate. Dar ele sunt necesare pentru cei care studiază sau care au, în general, preocupări intelectuale diverse. Aceştia sunt cei care trec pragul bibliotecilor cu oarecare regularitate. Din fericire, încă există destui oameni care citesc cărţi la sala de lectură. Nu sunt toţi matinali sau diurni, dar îşi cultivă eficienţa - atât cât pot - şi în ceasurile în care soarele binevoieşte să fie acolo sus, pe cer.

Multor oameni le place să trăiască noaptea. Ei citesc, scriu, studiază noaptea. Poate pentru că este mai linişte, iar liniştea le înlesneşte şi le sporeşte gândirea, creativitatea, munca. Şi cred că persoanelor nocturne le-ar surâde ideea de a avea la dispoziţie o bibliotecă deschisă (şi) noaptea. Sigur ar fi un proiect interesant.  

Autor: Isabella