Cât costă să traduci o carte?

„Salut! Am o carte în engleză, un PDF de cica 205 pagini. Vă uitați puțin peste el și-mi spuneți și mie cât costă?” Cam așa scrie într-un e-mail primit zilele astea. Cam așa scrie, de fapt, în multe dintre e-mailurile care vin spre noi, cu solicitări de traduceri.

„Costul nu poate fi precizat, per total, decât la sfârșitul traducerii, când calculezi numărul total de semne și, în funcție de asta, costul exact. Poate costa 2000 de lei, poate costa 4000 de lei sau orice altă sumă. Timpul variază și el, contează inclusiv cât de mare e cartea. Depinde și de dificultatea textului, de ritmul și de disponibilitatea, de timpul liber al traducătorului etc.” Cam așa răspundem noi, înapoi, la e-mailurile în care suntem întrebați cât costă să traduci o carte de 205 pagini sau mai multe. Sau mai puține. 

„Uitați totuși aici cartea, puteți să vă uitați pe ea și să spuneți, aproximativ, cât ar costa? Să știu de la început…” Dar iată că întrebarea clientului persistă, semn că unii oameni, care n-au avut contact cu domeniul editorial, nu înțeleg cum se face tarifarea pentru această chestiune. Să încercăm să lămurim problema. 

Ce înțelegem prin „semne”, când spunem că traducerea se plătește în funcție de numărul de semne pe care îl are, la sfârșit, documentul în română, documentul tradus? Semnele sunt caracterele, literele, simbolurile pe care le tastăm în documentul Word și care constituie, până la urmă, corpul întreg al traducerii. Semnele includ și spațiile din text. 

Să luăm un exemplu, un fragment în engleză pe care să presupunem că-l avem de tradus în limba noastră: 

Many of the people who shaped our digital world started out by coding games for fun. Bill Gates, cofounder of Microsoft, wrote his first computer program at the age of 13 – a noughts and crosses game. Just a few years later a teenage Steve Jobs and his friend Steve Wozniak, who later founded Apple together, created the arcade game Breakout. 

Dacă numărăm fiecare literă, inclusiv spațiile, din fragmentul anterior, obținem un număr de 344 de caractere. Desigur, traducătorii și editorii nu numără nimic în gând, Word-ul are o funcție specială pentru asta: îți poate arăta, pentru orice document sau fragment de text selectat, câte caractere sau cuvinte cuprinde acesta.

Citeşte mai departe...

Un nou tip de traducător, în breaslă

Nu s-a schimbat nimic în ultimii câțiva ani, în domeniul traducerilor. O muncă extraordinară, un minunat efort intelectual și de cunoaștere, foarte consumator de timp și rău plătit. Muncești o grămadă, te alegi cu puțin, ca bani, și cu mult, mental. Nu sunt sigură că poți trăi doar din asta, dacă vrei să nu stai tot timpul închis în casă. Nu sunt sigură, de fapt, că poți trăi doar din asta nici măcar atunci când colaborările pe traducere au continuitate și mergi din carte în carte, ca să zic așa.

Lăsăm asta la o parte. E o problemă veche, o știm, încă nu avem ce să-i facem. Să trecem la calitate, un aspect sub care, din punctul meu de vedere, traducerile s-au înrăutățit. Din dubla mea postură, de traducător și redactor de carte, așa se vede. De fapt, sunt momente în care nu mai simt că am dublă postură: simt că redactorul din mine e tot traducător. Sau, altfel spus, redactorul din mine e traducătorul REAL al multor cărți care îmi vin la redactat. Sunt traducătorul REAL, dar ASCUNS. Repar, după traducătorul oficial, greșeli pe care nici nu mi le-aș fi imaginat: în fața mea, teancuri de foi înroșite sau un document word lucrat cu track changes, în care nu mai deosebești traducerea de redactare.

Citeşte mai departe...

Miscellanea. Lucidităţi

Mă gândeam, de dimineaţă, de ce nu mai aud nimic în jurul meu. Aveam impresia că am surzit, dar nu-i aşa. Peste sufletul meu s-a aşternut o linişte nespusă. Aproape ca o tăcere, de aici şi tăcerea din jur.

În anumite momente ale vieţii mele, ca acum, îmi îndrept gândurile spre cea care m-a crescut, mamaia mea. Pentru că ea mi-a arătat, prin existenţa ei, ce e bunătatea. Am înţeles, de-abia azi, de ce a murit la doar cincizeci şi ceva de ani. N-a mai suportat răutatea şi nedreptatea din jur.

Aseară s-a dat ora înapoi. Eu simt că mi s-a dat viaţa puţin înapoi. Nu, nu e rău. E doar linişte. Lucrurile au tăcut. Şi-mi ţiuie urechile încă de atunci.

Citeşte mai departe...

Lectură, la colţ cu tine!

Povestea pe care o s-o redau mai departe e adevărată şi tristă. Şi destul de revoltătoare. 

A fost odată, într-o şcoală din capitala unei ţări controversate, o fetiţă frumoasă, cu părul bălai şi ochii precum cerul. Mama i-a adus într-o seară o poveste ascunsă între două coperte colorate ca pentru copii: era o literatură mare şi aventuroasă purtând semnătura lui Victor Hugo şi vorbind despre un cocoşat. 

Copila se ascunse în camera ei ca de prinţesă şi începu să citească. Nu avea musai aşa un obicei, dar era curioasă. (Aşa sunt copiii.) Cartea îi plăcu mult şi nici nu realiză când dădu ultima filă, iar apoi o închise, impresionată.  

Citeşte mai departe...

Cel mai greu e să te desparţi de traducere

Vine propunerea, îţi surâde, te documentezi, răsfoieşti, citeşti, înţelegi, eşti toate personajele la un loc, eşti chiar şi autorul... îţi place cartea şi-accepţi provocarea. Apoi îţi faci curaj, te limpezeşti bine înainte şi te apuci de tradus. Uneori merge strună, frazele se-ncheagă dincolo de tine; alteori eşti rupt de obosit, gândurile mai mult se dezleagă decât se leagă, iar cuvintele-ţi par străine, ale nimănui... În alte dăţi eşti ameninţat de sabia călăului, te-apasă termenul-limită: sunt clipe în care aproape că n-ai timp să-ţi sedimentezi ideile, să le croieşti un veşmânt frumos, să le insufli un strop de viaţă.

Oricum ar fi, îţi place. Până s-ajungi la ultimul cuvânt, te-aşteaptă un efort colosal, un alai ales de cuvinte desfăşurându-se, cu mândrie, pe ecran. După o veşnicie mai lungă sau mai scurtă, pui punct... De fapt, pui punctul. 

Citeşte mai departe...

Ghilimelele – semnele de punctuație care îmbrățișează vorbirea, citatele, cuvintele

După muuuuultă vreme în care n-am mai avut inspirație sau timp pentru acest blog, revin cu o problemă care, deși a devenit tot mai sâcâitoare și mai pregnantă în ultima vreme, e slab sau deloc conștientizată: folosirea greșită a ghilimelelor în limba română. 

Ipoteze sunt multe, dar ghilimelele-s doar de-un fel, sau, hai, de două… și mă refer aici la variantele 99 și 66 („fii întru iubire cum ploaia întru culoare“), respectiv 99 și 99 („creează-mă treptat”). Din câte știu eu, editurile au optat, în marea lor majoritate, pentru prima variantă. În presă însă, o întâlnim foarte des pe cea de-a doua. Firește că, dincolo de aceste variante, întâlnim și scrieri precum: “sau așa cum aceste răsărind acum coline inventează aerul”, însă aici vorbim deja despre o structură împrumutată, în mod total nepotrivit și nerecomandabil, din limba engleză. A folosi ghilimelele precum am arătat mai sus ar fi ca și cum ai reda vorbirea directă... direct prin ghilimele franțuzești – se subînțelege, nădăjduiesc, că nu vorbesc de situația citatului în citat.

Citeşte mai departe...