Ghilimelele – semnele de punctuație care îmbrățișează vorbirea, citatele, cuvintele

După muuuuultă vreme în care n-am mai avut inspirație sau timp pentru acest blog, revin cu o problemă care, deși a devenit tot mai sâcâitoare și mai pregnantă în ultima vreme, e slab sau deloc conștientizată: folosirea greșită a ghilimelelor în limba română. 

Ipoteze sunt multe, dar ghilimelele-s doar de-un fel, sau, hai, de două… și mă refer aici la variantele 99 și 66 („fii întru iubire cum ploaia întru culoare“), respectiv 99 și 99 („creează-mă treptat”). Din câte știu eu, editurile au optat, în marea lor majoritate, pentru prima variantă. În presă însă, o întâlnim foarte des pe cea de-a doua. Firește că, dincolo de aceste variante, întâlnim și scrieri precum: “sau așa cum aceste răsărind acum coline inventează aerul”, însă aici vorbim deja despre o structură împrumutată, în mod total nepotrivit și nerecomandabil, din limba engleză. A folosi ghilimelele precum am arătat mai sus ar fi ca și cum ai reda vorbirea directă... direct prin ghilimele franțuzești – se subînțelege, nădăjduiesc, că nu vorbesc de situația citatului în citat.

Dar noi chiar nu mai avem identitate… gramaticală, e posibil?  Cum să n-avem?! Firește că da, ba regulile-s chiar postulate limpede în cărțile de specialitate. Ne trebuie numai voință să le deschidem și să citim, pentru început, definiția:

Ghilimelele – semnele citării
Semn de punctuație compus din câte două unghiuri mici sau câte două virgulițe («» sau „“), care închid între ele citate, o vorbire directă, titluri de opere ori nume de instituții, cuvinte cărora li se dă un sens (stilistic) special sau asupra cărora vorbitorul vrea să insiste, traducerea ori sensul unui cuvânt.

Și-apoi vin regulile: 
1. când [vorbirea directă] este în continuarea vorbelor care o anunță, ea este precedată de două puncte și începe cu majusculă:
...zicând în mine cu amărăciune: „Ce necaz pe capul meu!“ (Creangă)

2. când după vorbirea directă se pune punct, semnele citării pot sta atât înaintea punctului (dacă vorbirea intervine în cursul unei propoziții sau fraze) sau după punct (dacă vorbirea directă constituie o propoziție sau o frază independentă):
Această stare socială e apoi caracterizată, cum constată şi el, „prin dezvăluirea corupției, lipsei de ruşine, de convingeri, de conştiinţă la partidele noastre politice“.
Și-atunci el mi-a luat mâna și mi-a zis: „Să nu mă părăsești niciodată.“

3. când vorbirea directă se încheie cu semnul exclamării (vezi exemplul de la punctul 1) sau al întrebării, ghilimelele se pun după aceste semne;

4. când cuvintele care arată cui îi aparține vorbirea directă stau după aceasta, semnele citării se pun imediat după ce se termină vorbirea directă și se separă de restul propoziției prin virgulă sau pauză:
„Fără îndoială“ – zisei și începui a traduce testimoniul. (Slavici)
„Unde dracul s-a băgatără?“, zice dl Georgescu... (Caragiale)

Regulile de mai sus sunt din Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație al limbii române (Ed. Elis). Aici sunt prezentate punctual și, chiar dacă ediția mea nu este foarte recentă, sunt sigură că au rămas la fel până azi. Ceea ce s-a schimbat este, însă, gradul de penetrare a englezei. În ultima vreme, ca să folosesc o expresie argotică, limba română pare să fi intrat la ghilimele, adică o simt de parc-ar fi întemnițată: rece și tot mai privată de libertate și de expresia, forma, redarea ei obișnuită. Pe care, dacă ne chinuim puțin, încă ne-o mai amintim din copilărie... Așa cum fac eu, uneori, când, obosită fiind, nu mai reușesc să disting originalul în engleză de ceea ce trebuie să scriu în română, în traducerea mea. Atunci iau o pauză și mă-ntreb: „Dar când eram copilă, la școală, cum scriam?“ Uneori îmi amintesc, alteori pun mâna pe carte și mă documentez... Ceea ce vă recomand și vouă!

Iar acum, pentru că am sentimentul că citatele răsfirate pe la-nceputul acestui articol v-au stârnit o oarecare curiozitate, o să redau, mai jos, un fragment dintr-o poezie de E.E. Cummings, de unde, de altfel, le-am și preluat. Lectură frumoasă!

„fii întru iubire cum ploaia întru culoare; creează
-mă treptat (sau așa cum aceste răsărind acum 
coline inventează aerul)
                        respiră simplu fiecare al meu cum
tremurătorul meu unde încă nevăzutul meu cum. Păstrează

o așteptare dacă eu nu sunt inimă, pentru că cel puțin pulsez
– spune-ți mereu că dusu-m-am ca soarele care și el pleacă
uneori, și atunci pământul să pară că ferm ți se pleacă;
și ține minte ...

că eu îți port cele mai scumpe spaime dincolo de neîncetarea lor. “

Autoare: Isabella