Miscellanea. Lucidităţi


Mă gândeam, de dimineaţă, de ce nu mai aud nimic în jurul meu. Aveam impresia că am surzit, dar nu-i aşa. Peste sufletul meu s-a aşternut o linişte nespusă. Aproape ca o tăcere, de aici şi tăcerea din jur.

În anumite momente ale vieţii mele, ca acum, îmi îndrept gândurile spre cea care m-a crescut, mamaia mea. Pentru că ea mi-a arătat, prin existenţa ei, ce e bunătatea. Am înţeles, de-abia azi, de ce a murit la doar cincizeci şi ceva de ani. N-a mai suportat răutatea şi nedreptatea din jur.

Aseară s-a dat ora înapoi. Eu simt că mi s-a dat viaţa puţin înapoi. Nu, nu e rău. E doar linişte. Lucrurile au tăcut. Şi-mi ţiuie urechile încă de atunci.

Lectură, la colţ cu tine!


Povestea pe care o s-o redau mai departe e adevărată şi tristă. Şi destul de revoltătoare. 

A fost odată, într-o şcoală din capitala unei ţări controversate, o fetiţă frumoasă, cu părul bălai şi ochii precum cerul. Mama i-a adus într-o seară o poveste ascunsă între două coperte colorate ca pentru copii: era o literatură mare şi aventuroasă purtând semnătura lui Victor Hugo şi vorbind despre un cocoşat. 


Copila se ascunse în camera ei ca de prinţesă şi începu să citească. Nu avea musai aşa un obicei, dar era curioasă. (Aşa sunt copiii.) Cartea îi plăcu mult şi nici nu realiză când dădu ultima filă, iar apoi o închise, impresionată.