Cel mai greu e să te desparţi de traducere

Vine propunerea, îţi surâde, te documentezi, răsfoieşti, citeşti, înţelegi, eşti toate personajele la un loc, eşti chiar şi autorul... îţi place cartea şi-accepţi provocarea. Apoi îţi faci curaj, te limpezeşti bine înainte şi te apuci de tradus. Uneori merge strună, frazele se-ncheagă dincolo de tine; alteori eşti rupt de obosit, gândurile mai mult se dezleagă decât se leagă, iar cuvintele-ţi par străine, ale nimănui... În alte dăţi eşti ameninţat de sabia călăului, te-apasă termenul-limită: sunt clipe în care aproape că n-ai timp să-ţi sedimentezi ideile, să le croieşti un veşmânt frumos, să le insufli un strop de viaţă.

Oricum ar fi, îţi place. Până s-ajungi la ultimul cuvânt, te-aşteaptă un efort colosal, un alai ales de cuvinte desfăşurându-se, cu mândrie, pe ecran. După o veşnicie mai lungă sau mai scurtă, pui punct... De fapt, pui punctul. 

Ghilimelele – semnele de punctuație care îmbrățișează vorbirea, citatele, cuvintele

După muuuuultă vreme în care n-am mai avut inspirație sau timp pentru acest blog, revin cu o problemă care, deși a devenit tot mai sâcâitoare și mai pregnantă în ultima vreme, e slab sau deloc conștientizată: folosirea greșită a ghilimelelor în limba română. 

Ipoteze sunt multe, dar ghilimelele-s doar de-un fel, sau, hai, de două… și mă refer aici la variantele 99 și 66 („fii întru iubire cum ploaia întru culoare“), respectiv 99 și 99 („creează-mă treptat”). Din câte știu eu, editurile au optat, în marea lor majoritate, pentru prima variantă. În presă însă, o întâlnim foarte des pe cea de-a doua. Firește că, dincolo de aceste variante, întâlnim și scrieri precum: “sau așa cum aceste răsărind acum coline inventează aerul”, însă aici vorbim deja despre o structură împrumutată, în mod total nepotrivit și nerecomandabil, din limba engleză. A folosi ghilimelele precum am arătat mai sus ar fi ca și cum ai reda vorbirea directă... direct prin ghilimele franțuzești – se subînțelege, nădăjduiesc, că nu vorbesc de situația citatului în citat.