Un nou tip de traducător, în breaslă

Nu s-a schimbat nimic în ultimii câțiva ani, în domeniul traducerilor. O muncă extraordinară, un minunat efort intelectual și de cunoaștere, foarte consumator de timp și rău plătit. Muncești o grămadă, te alegi cu puțin, ca bani, și cu mult, mental. Nu sunt sigură că poți trăi doar din asta, dacă vrei să nu stai tot timpul închis în casă. Nu sunt sigură, de fapt, că poți trăi doar din asta nici măcar atunci când colaborările pe traducere au continuitate și mergi din carte în carte, ca să zic așa.

Lăsăm asta la o parte. E o problemă veche, o știm, încă nu avem ce să-i facem. Să trecem la calitate, un aspect sub care, din punctul meu de vedere, traducerile s-au înrăutățit. Din dubla mea postură, de traducător și redactor de carte, așa se vede. De fapt, sunt momente în care nu mai simt că am dublă postură: simt că redactorul din mine e tot traducător. Sau, altfel spus, redactorul din mine e traducătorul REAL al multor cărți care îmi vin la redactat. Sunt traducătorul REAL, dar ASCUNS. Repar, după traducătorul oficial, greșeli pe care nici nu mi le-aș fi imaginat: în fața mea, teancuri de foi înroșite sau un document word lucrat cu track changes, în care nu mai deosebești traducerea de redactare.

Miscellanea. Lucidităţi


Mă gândeam, de dimineaţă, de ce nu mai aud nimic în jurul meu. Aveam impresia că am surzit, dar nu-i aşa. Peste sufletul meu s-a aşternut o linişte nespusă. Aproape ca o tăcere, de aici şi tăcerea din jur.

În anumite momente ale vieţii mele, ca acum, îmi îndrept gândurile spre cea care m-a crescut, mamaia mea. Pentru că ea mi-a arătat, prin existenţa ei, ce e bunătatea. Am înţeles, de-abia azi, de ce a murit la doar cincizeci şi ceva de ani. N-a mai suportat răutatea şi nedreptatea din jur.

Aseară s-a dat ora înapoi. Eu simt că mi s-a dat viaţa puţin înapoi. Nu, nu e rău. E doar linişte. Lucrurile au tăcut. Şi-mi ţiuie urechile încă de atunci.

Lectură, la colţ cu tine!


Povestea pe care o s-o redau mai departe e adevărată şi tristă. Şi destul de revoltătoare. 

A fost odată, într-o şcoală din capitala unei ţări controversate, o fetiţă frumoasă, cu părul bălai şi ochii precum cerul. Mama i-a adus într-o seară o poveste ascunsă între două coperte colorate ca pentru copii: era o literatură mare şi aventuroasă purtând semnătura lui Victor Hugo şi vorbind despre un cocoşat. 


Copila se ascunse în camera ei ca de prinţesă şi începu să citească. Nu avea musai aşa un obicei, dar era curioasă. (Aşa sunt copiii.) Cartea îi plăcu mult şi nici nu realiză când dădu ultima filă, iar apoi o închise, impresionată.  

Cel mai greu e să te desparţi de traducere

Vine propunerea, îţi surâde, te documentezi, răsfoieşti, citeşti, înţelegi, eşti toate personajele la un loc, eşti chiar şi autorul... îţi place cartea şi-accepţi provocarea. Apoi îţi faci curaj, te limpezeşti bine înainte şi te apuci de tradus. Uneori merge strună, frazele se-ncheagă dincolo de tine; alteori eşti rupt de obosit, gândurile mai mult se dezleagă decât se leagă, iar cuvintele-ţi par străine, ale nimănui... În alte dăţi eşti ameninţat de sabia călăului, te-apasă termenul-limită: sunt clipe în care aproape că n-ai timp să-ţi sedimentezi ideile, să le croieşti un veşmânt frumos, să le insufli un strop de viaţă.

Oricum ar fi, îţi place. Până s-ajungi la ultimul cuvânt, te-aşteaptă un efort colosal, un alai ales de cuvinte desfăşurându-se, cu mândrie, pe ecran. După o veşnicie mai lungă sau mai scurtă, pui punct... De fapt, pui punctul. 

Ghilimelele – semnele de punctuație care îmbrățișează vorbirea, citatele, cuvintele

După muuuuultă vreme în care n-am mai avut inspirație sau timp pentru acest blog, revin cu o problemă care, deși a devenit tot mai sâcâitoare și mai pregnantă în ultima vreme, e slab sau deloc conștientizată: folosirea greșită a ghilimelelor în limba română. 

Ipoteze sunt multe, dar ghilimelele-s doar de-un fel, sau, hai, de două… și mă refer aici la variantele 99 și 66 („fii întru iubire cum ploaia întru culoare“), respectiv 99 și 99 („creează-mă treptat”). Din câte știu eu, editurile au optat, în marea lor majoritate, pentru prima variantă. În presă însă, o întâlnim foarte des pe cea de-a doua. Firește că, dincolo de aceste variante, întâlnim și scrieri precum: “sau așa cum aceste răsărind acum coline inventează aerul”, însă aici vorbim deja despre o structură împrumutată, în mod total nepotrivit și nerecomandabil, din limba engleză. A folosi ghilimelele precum am arătat mai sus ar fi ca și cum ai reda vorbirea directă... direct prin ghilimele franțuzești – se subînțelege, nădăjduiesc, că nu vorbesc de situația citatului în citat.

Aşa încep cărţile cu care am crescut...

Obosind de atâta tradus, am luat un braţ mare de cărţi din bibliotecă, ce se întâmplă să mă însoţească în momentul ăsta. Apoi le-am deschis pe rând şi am scris întocmai primele propoziţii sau fraze de început,  înţelegându-le diferit acum şi, uneori, chiar ghicindu-le vag. Aşa încep unele dintre cărţile cu care au crescut mulţi dintre noi: 

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.“ (Mândrie şi prejudecată, Jane Austen)

„Palma a fost atât de zdravănă că nu m-am dezmeticit de pe urma ei decât după treisprezece ani.“ (Papillon, Henri Charrierè)

„Am şovăit atât în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi.“ (Maitreyi, Mircea Eliade)

„Doamnei Saville, Anglia
Sankt Petersburg, 11 decembrie 17...

Te vei bucura să auzi că nici un dezastru nu a însoţit începutul acţiunii pe care ai privit-o cu presimţiri atât de rele.“ (Frankenstein, Mary Shelley)

„În atelier se simţea un miros bogat de trandafiri, iar când vânticelul de vară se stârnea printre copacii din grădină, prin uşa deschisă pătrundea mirosul greu al liliacului sau parfumul mai delicat al măceşilor cu flori roz.“ (Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde)