Cât costă să traduci o carte?

„Salut! Am o carte în engleză, un PDF de cica 205 pagini. Vă uitați puțin peste el și-mi spuneți și mie cât costă?” Cam așa scrie într-un e-mail primit zilele astea. Cam așa scrie, de fapt, în multe dintre e-mailurile care vin spre noi, cu solicitări de traduceri.

„Costul nu poate fi precizat, per total, decât la sfârșitul traducerii, când calculezi numărul total de semne și, în funcție de asta, costul exact. Poate costa 2000 de lei, poate costa 4000 de lei sau orice altă sumă. Timpul variază și el, contează inclusiv cât de mare e cartea. Depinde și de dificultatea textului, de ritmul și de disponibilitatea, de timpul liber al traducătorului etc.” Cam așa răspundem noi, înapoi, la e-mailurile în care suntem întrebați cât costă să traduci o carte de 205 pagini sau mai multe. Sau mai puține. 

„Uitați totuși aici cartea, puteți să vă uitați pe ea și să spuneți, aproximativ, cât ar costa? Să știu de la început…” Dar iată că întrebarea clientului persistă, semn că unii oameni, care n-au avut contact cu domeniul editorial, nu înțeleg cum se face tarifarea pentru această chestiune. Să încercăm să lămurim problema. 

Ce înțelegem prin „semne”, când spunem că traducerea se plătește în funcție de numărul de semne pe care îl are, la sfârșit, documentul în română, documentul tradus? Semnele sunt caracterele, literele, simbolurile pe care le tastăm în documentul Word și care constituie, până la urmă, corpul întreg al traducerii. Semnele includ și spațiile din text. 

Să luăm un exemplu, un fragment în engleză pe care să presupunem că-l avem de tradus în limba noastră: 

Many of the people who shaped our digital world started out by coding games for fun. Bill Gates, cofounder of Microsoft, wrote his first computer program at the age of 13 – a noughts and crosses game. Just a few years later a teenage Steve Jobs and his friend Steve Wozniak, who later founded Apple together, created the arcade game Breakout. 

Dacă numărăm fiecare literă, inclusiv spațiile, din fragmentul anterior, obținem un număr de 344 de caractere. Desigur, traducătorii și editorii nu numără nimic în gând, Word-ul are o funcție specială pentru asta: îți poate arăta, pentru orice document sau fragment de text selectat, câte caractere sau cuvinte cuprinde acesta.

Citeşte mai departe...

Un nou tip de traducător, în breaslă

Nu s-a schimbat nimic în ultimii câțiva ani, în domeniul traducerilor. O muncă extraordinară, un minunat efort intelectual și de cunoaștere, foarte consumator de timp și rău plătit. Muncești o grămadă, te alegi cu puțin, ca bani, și cu mult, mental. Nu sunt sigură că poți trăi doar din asta, dacă vrei să nu stai tot timpul închis în casă. Nu sunt sigură, de fapt, că poți trăi doar din asta nici măcar atunci când colaborările pe traducere au continuitate și mergi din carte în carte, ca să zic așa.

Lăsăm asta la o parte. E o problemă veche, o știm, încă nu avem ce să-i facem. Să trecem la calitate, un aspect sub care, din punctul meu de vedere, traducerile s-au înrăutățit. Din dubla mea postură, de traducător și redactor de carte, așa se vede. De fapt, sunt momente în care nu mai simt că am dublă postură: simt că redactorul din mine e tot traducător. Sau, altfel spus, redactorul din mine e traducătorul REAL al multor cărți care îmi vin la redactat. Sunt traducătorul REAL, dar ASCUNS. Repar, după traducătorul oficial, greșeli pe care nici nu mi le-aș fi imaginat: în fața mea, teancuri de foi înroșite sau un document word lucrat cu track changes, în care nu mai deosebești traducerea de redactare.

Citeşte mai departe...

Miscellanea. Lucidităţi

Mă gândeam, de dimineaţă, de ce nu mai aud nimic în jurul meu. Aveam impresia că am surzit, dar nu-i aşa. Peste sufletul meu s-a aşternut o linişte nespusă. Aproape ca o tăcere, de aici şi tăcerea din jur.

În anumite momente ale vieţii mele, ca acum, îmi îndrept gândurile spre cea care m-a crescut, mamaia mea. Pentru că ea mi-a arătat, prin existenţa ei, ce e bunătatea. Am înţeles, de-abia azi, de ce a murit la doar cincizeci şi ceva de ani. N-a mai suportat răutatea şi nedreptatea din jur.

Aseară s-a dat ora înapoi. Eu simt că mi s-a dat viaţa puţin înapoi. Nu, nu e rău. E doar linişte. Lucrurile au tăcut. Şi-mi ţiuie urechile încă de atunci.

Citeşte mai departe...

Lectură, la colţ cu tine!

Povestea pe care o s-o redau mai departe e adevărată şi tristă. Şi destul de revoltătoare. 

A fost odată, într-o şcoală din capitala unei ţări controversate, o fetiţă frumoasă, cu părul bălai şi ochii precum cerul. Mama i-a adus într-o seară o poveste ascunsă între două coperte colorate ca pentru copii: era o literatură mare şi aventuroasă purtând semnătura lui Victor Hugo şi vorbind despre un cocoşat. 

Copila se ascunse în camera ei ca de prinţesă şi începu să citească. Nu avea musai aşa un obicei, dar era curioasă. (Aşa sunt copiii.) Cartea îi plăcu mult şi nici nu realiză când dădu ultima filă, iar apoi o închise, impresionată.  

Citeşte mai departe...

Cel mai greu e să te desparţi de traducere

Vine propunerea, îţi surâde, te documentezi, răsfoieşti, citeşti, înţelegi, eşti toate personajele la un loc, eşti chiar şi autorul... îţi place cartea şi-accepţi provocarea. Apoi îţi faci curaj, te limpezeşti bine înainte şi te apuci de tradus. Uneori merge strună, frazele se-ncheagă dincolo de tine; alteori eşti rupt de obosit, gândurile mai mult se dezleagă decât se leagă, iar cuvintele-ţi par străine, ale nimănui... În alte dăţi eşti ameninţat de sabia călăului, te-apasă termenul-limită: sunt clipe în care aproape că n-ai timp să-ţi sedimentezi ideile, să le croieşti un veşmânt frumos, să le insufli un strop de viaţă.

Oricum ar fi, îţi place. Până s-ajungi la ultimul cuvânt, te-aşteaptă un efort colosal, un alai ales de cuvinte desfăşurându-se, cu mândrie, pe ecran. După o veşnicie mai lungă sau mai scurtă, pui punct... De fapt, pui punctul. 

Citeşte mai departe...

Ghilimelele – semnele de punctuație care îmbrățișează vorbirea, citatele, cuvintele

După muuuuultă vreme în care n-am mai avut inspirație sau timp pentru acest blog, revin cu o problemă care, deși a devenit tot mai sâcâitoare și mai pregnantă în ultima vreme, e slab sau deloc conștientizată: folosirea greșită a ghilimelelor în limba română. 

Ipoteze sunt multe, dar ghilimelele-s doar de-un fel, sau, hai, de două… și mă refer aici la variantele 99 și 66 („fii întru iubire cum ploaia întru culoare“), respectiv 99 și 99 („creează-mă treptat”). Din câte știu eu, editurile au optat, în marea lor majoritate, pentru prima variantă. În presă însă, o întâlnim foarte des pe cea de-a doua. Firește că, dincolo de aceste variante, întâlnim și scrieri precum: “sau așa cum aceste răsărind acum coline inventează aerul”, însă aici vorbim deja despre o structură împrumutată, în mod total nepotrivit și nerecomandabil, din limba engleză. A folosi ghilimelele precum am arătat mai sus ar fi ca și cum ai reda vorbirea directă... direct prin ghilimele franțuzești – se subînțelege, nădăjduiesc, că nu vorbesc de situația citatului în citat.

Citeşte mai departe...

Aşa încep cărţile cu care am crescut...

Obosind de atâta tradus, am luat un braţ mare de cărţi din bibliotecă, ce se întâmplă să mă însoţească în momentul ăsta. Apoi le-am deschis pe rând şi am scris întocmai primele propoziţii sau fraze de început,  înţelegându-le diferit acum şi, uneori, chiar ghicindu-le vag. Aşa încep unele dintre cărţile cu care au crescut mulţi dintre noi: 

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.“ (Mândrie şi prejudecată, Jane Austen)

„Palma a fost atât de zdravănă că nu m-am dezmeticit de pe urma ei decât după treisprezece ani.“ (Papillon, Henri Charrierè)

„Am şovăit atât în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi.“ (Maitreyi, Mircea Eliade)

„Doamnei Saville, Anglia
Sankt Petersburg, 11 decembrie 17...

Te vei bucura să auzi că nici un dezastru nu a însoţit începutul acţiunii pe care ai privit-o cu presimţiri atât de rele.“ (Frankenstein, Mary Shelley)

„În atelier se simţea un miros bogat de trandafiri, iar când vânticelul de vară se stârnea printre copacii din grădină, prin uşa deschisă pătrundea mirosul greu al liliacului sau parfumul mai delicat al măceşilor cu flori roz.“ (Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde)

Citeşte mai departe...

Miscellanea. Zâmbetul lui

Când am deschis ochii şi mult după aceea, aproape că n-am ştiut că există. Râdeam şi plângeam în afara lui. Era tot al meu şi mi se părea că nu se mai isprăveşte. Ce mult era! Îl umpleam cu zâmbete neastâmpărate, cu întrebări curioase, cu tălpi zgâriate de nisip, cu gânduri mofturoase, cu jocuri de pe-acuma uitate, cu clipe adunate pe prispă sau cu mâini spânzurate de şorţul mamaiei. 

Nimic nu-l tulbura, era veşnic, venea de la începutul lumii şi aş fi zis că nu cunoaşte niciun sfârşit. Îmi aducea doar multe zile verzi, galbene, cărămizii sau imaculate, pe care le expedia fugar prin faţa ochilor mei naivi care descopereau. Zilele alea, îmi spunea el, erau rudele lui dintotdeauna, aşa că le aduna la un loc şi le numea anotimpuri, după cum mi-a mărturisit liniştit când am crescut puţin şi am putut să înţeleg. Însă nu mi-a fost deloc lesne să pricep că vine şi trece, că dăruieşte şi apoi fură, pentru că e năzuros şi, adesea, crud şi lacom.

De rău ce a fost, după vreo şase ani m-a răpit de pe meleagurile pământoase ale copilăriei mele şi m-a dus mai departe. Era septembrie şi din cer picau stropi şi frunze, iar el m-a luat de mână şi mi-a arătat curtea şcolii. Mi-a spus că de-acum sunt mare şi că viaţa înseamnă mai mult decât joacă şi inocenţă. Că viaţa înseamnă cunoaştere şi că în clădirea aia ponosită şi veche o să învăţ multe.

Citeşte mai departe...

Dar dacă n-am avea dreptul să citim...?

Au trecut mulţi ani de când am văzut, întâmplător, un film vechi, Fahrenheit 451, care mă impresionează şi în ziua de azi. Este vorba de o producţie cinematografică referitoare la lumea cărţilor, înfăţişând două universuri, două viziuni extreme: una a duşmanului de moarte al cărţii (la propriu) şi cealaltă a pasionatului de carte.

Fahrenheit 451 este un film realizat în anul 1966 după un scenariu bazat pe un roman omonim scris de Ray Bradbury. Producţia cinematografică este regizată de François Truffaut, avându-i în rolurile principale pe Julie Christie, Cyril Cusack şi Oskar Werner. Aşa  cum reiese din film, temperatura de 451 de grade Fahrenheit (circa 233°C) este „temperatura la care hârtia începe să ardă“.

Aparent, scenariul este simplu: Montag este un „pompier“ eficient aflat în pragul unei viitoare avansări, care trăieşte într-o lume – incredibilă – în care cartea, de orice natură ar fi ea, este cel mai mare şi poate singurul duşman adevărat al omului din vremurile respective – utopice, de altfel. Ideea filmului este memorabilă: Montag este un pompier care dă foc, iar nu care stinge focul, pentru că, în această societate stranie, nici nu se pune problema ca vreun pompier să fi luptat vreodată împotriva flăcărilor. Misiunea primară a lui Montag şi a colegilor lui de breaslă este aceea de a-i detecta pe oamenii care deţin cărţi, fapt totalmente ilegal, şi de a le percheziţiona locuinţele până în ungherele cele mai ascunse pentru a pune mâna pe toate cărţile lor. Ulterior, acestea sunt îndesate în saci şi... arse. În sufletele pompierilor, fiecare izbândă de acest gen se traduce printr-o bucurie devastatoare. Fiecare carte arsă le aduce o mulţumire sălbatică, oglindită crud în privirile lor lacome şi satisfăcute.

 

Citeşte mai departe...

La plimbare prin spaţiul virtual: printre bloguri şi cărţi

În ziua de azi, există un vădit melanj între tot ceea ce înseamnă material şi virtual, un amestec atât de închegat, încât de-abia mai putem diferenţia aceste două noţiuni, real şi virtual. Deşi, în fond, ele sunt total opuse, linia dintre virtual şi real devine din ce în ce mai subţire. „Trăim într-o lume care tinde să devină digitală“, spune Nicholas Negroponte în Being Digital; trăim într-o lume în care putem experimenta aproape totul în varianta simulată a realităţii virtuale: facem cumparături on-line, ne plătim facturile on-line, lucrăm on-line, comunicăm on-line, călatorim on-line etc. În aceste condiţii, putem vorbi despre o cultură a realităţii virtuale, o cultură aflată în plină dezvoltare. Mediul on-line creează adevărate comportamente de viaţă. Şi aici merită menţionate noile forme de comunicare: chatul, blogul, reţelele de socializare.

Perfecţiunea tehnică seduce, spune Baudrillard într-una dintre cărţile lui memorabile, On Seduction. Bazate pe fascinaţia oamenilor pentru tehnologie şi viteză comunicaţională, blogurile sunt o expresie a nevoii de a pune accentul pe nou. Potrivit studiului New Media in South East Europe (semnat de Orlin Spassov şi Christa Todorov), dezvoltarea noilor forme de informare în masă s-a realizat diferit în ţările care au trăit experienţa izolantă a comunismului, unde singura funcţie a mass-mediei a fost, în perioada respectivă, cea propagandistă. Din studii reiese că, în România, rata de penetrare a internetului creşte exponenţial în fiecare an. Iulian Comănescu constată că, la noi, blogurile au apărut târziu, fiind încă de la bun început mai serioase şi profesioniste, deci trecând peste faza de dezordine şi pionierat.

Citeşte mai departe...

Cum devin traducător de carte?

Am văzut că oamenii care ajung pe blog-ul acesta se întreabă (sau chiar mă întreabă) cum pot ajunge traducători de carte. Mai precis, ei vor să afle: „Ce trebuie să ştie un traducător?“, „Ce trebuie să facă un translator?“ sau: „Cum traduc o carte?“ (În spirit de glumă, unii oameni se întreabă şi „cum se scrie corect «bine a ţi venit» (sic!)“, dar aceasta este o altă poveste...)

 

Nu toţi traducătorii s-au născut traducători. Dar unii chiar au un talent înnăscut pentru această activitate. Iar alţii simt că vor şi le-ar plăcea să facă traduceri. În facultate, din păcate, nu se ţin cursuri pe această temă. În cadrul masteratelor de traduceri, da. Dar nu toţi oamenii care traduc sau vor să traducă au, neapărat, un masterat în traduceri, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei poate ajung să aibă o astfel de îndeletnicire în urma unei şanse, a unei uşi deschise cu încredere de cineva înspre acest domeniu.

Eu cred că este şi frumos, şi responsabil să traduci cărţi. Nu contează atât faptul că numele tău stă înscris măreţ în caseta tehnică a cărţii. Contează mai ales satisfacţia extraordinară pe care o ai gândindu-te că „această carte a ieşit din mâinile mele“, din mintea mea. A fost o muncă grea, ţi-a dat bătăi de cap pe alocuri sau chiar pe de-a-ntregul, ai căutat cele mai bune formule de transpunere a mesajului acolo unde o cerea contextul, ai sunat-o pe cea mai bună prietenă a ta, care este medic, ca să te lămureşti în privinţa unor termeni de specialitate... Te-ai izolat cu cartea ta, ai uitat, în acele momente, de oameni, de mâncare, de timp, ai rămas numai tu cu vocabulele şi dicţionarele groase şi roase pe margini, stivuite pe birou.

Dar cum ajungi aici? Cum ajungi traducător? Şi ce-ţi trebuie pentru asta?

Citeşte mai departe...

Cât de greşit se prezintă firmele de traduceri?

Dintr-o pură întâmplare, iată că m-am trezit la vânătoare de greşeli de firmă. Firmă de traduceri, normal. Curioasă să văd cum îşi prezintă serviciile firmele noastre din domeniu, dau să citesc o descriere, două. De la curiozitate şi intenţie până la faptă, se pare că e cale lungă şi plină de surprize gramaticale. De citit nu prea am reuşit să citesc mare lucru în mod firesc, întrucât m-am apucat să corectez mental toate năzdrăvăniile peste care am dat mergând dintr-un site de traduceri în altul. Să exemplific, că doar aşa e cinstit. Deci să purcedem!

La prima vedere, Serious Business pare o afacere cum altfel decât serioasă. Însă iată câtă neglijenţă se ascunde în spatele unui articol de pe site-ul acestei firme, numit, în mod nefericit, chiar „Cum se măsoară succesul unei traduceri?“. Încep cu un dezacord dintre un substantiv la genitiv şi determinantul adjectival cu care acesta ar trebui să se acorde în gen, număr şi caz: „Riscul unei lipse totală de transparenţă este diminuat în cazul în care lucrarea este efectuată de un traducător autorizat, experimentat şi licenţiat.“ În continuare, am găsit mai multe exemple de substantive comune compuse scrise incorect, adică fără cratimă: „un vorbitor nativ al limbii ţintă“, „exprimat în limba sursă“, „datorită sensibilităţii publicului ţintă“, „fără a fi existente şi în textul sursă“.

Citeşte mai departe...

Destăinuirile unei cărţi. Copyrighterul editorial

Hei, bonjour, bonjour! Curios să-mi afli povestea şi drumul meticulos pe care-l parcurg pentru a deveni, cu adevărat, o CARTE cunoscută în lume? Da, da, eu sunt cea care, peste câteva luni bune, va fi frumos aşezată în vitrinele librăriilor, la categoria noilor apariţii, sau, dimpotrivă, cea pe care librarii o vor dosi printre zecile de cărţi răspândite pe tot felul de poliţe şi rafturi. Încă nu-mi ştiu soarta, nu ştiu cât de bine voi fi tratată de editura care urmează să-mi cumpere drepturile de autor, nu ştiu dacă voi fi tradusă aşa cum se cuvine, redactată şi corectată ca la carte, ba chiar româneşte, nu ştiu cum îmi va fi coperta, nu ştiu cum voi fi distribuită, promovată... ; eh, ditamai aventura, ce să mai!

Startul este palpitant! Particip la grandiosul târg de carte de la Frankfurt, am o prezentare captivantă pe Amazon, ba se vorbeşte promiţător de mine chiar şi în cataloagele agenţiilor literare cu care colaborează editura care-mi deţine drepturile. Aşa că nu-mi rămâne decât să conving reprezentanţii străini de copyright că merită să-mi cumpere drepturile de autor, pentru a mă publica într-o altă limbă.

Uraa! Se pare că am atras atenţia unui reprezentant de copyright! Titlul meu se potriveşte perfect cu profilul editurii pentru care lucrează el, aşadar am toate şansele să emigrez! Acum încep tratativele, negocierile, estimările între proprietar şi editor. Plictisitor?! Chiar deloc, asta-i partea cea mai captivantă!

Citeşte mai departe...

Miscellanea. Metroul meu

În fiecare dimineaţă mă urc în metrou. Hmm, In A Station of A Metro („The apparition of these faces in the crowd;/ petals on a wet, black bough“). Asta e toată poezia lui (ce alăturare ciudată de sunete!) Erza Pound. Dar furnizează suficiente idei pentru un eseu de vreo trei-patru pagini! Şi, cum spuneam, mă urc în metrou... De cele mai multe ori, este destul de liber. Ora la care trebuie să fiu eu la birou nu este cea a oceanului de oameni. Şi, deşi este liber, nu mă aşez. Stau jos prea multe ore. Se deschid uşile şi intru. E un metrou nou. Lung. Caut să mă aşez pe burduful care desparte vagoanele. Articulaţiile metroului sunt suprasolicitate de oamenii care au aceleaşi preferinţe ca mine. Nu prea avem voie să stăm acolo. Dar senzaţia pe care ţi-o oferă metroul stând în acel loc este aceea de a merge în acelaşi ritm cu el. Mă relaxez, şi totuşi mă ţin atât cât să nu cad. Mă uit în stânga şi-n dreapta, de-a lungul tubului mişcător. Fiind liber, pot observa meandrele turnului săpat de oameni, prin care metroul zboară cu o viteză medie de 70 km/h.

Citeşte mai departe...

Curajul traducătorului

Când se vorbeşte despre ceea ce trebuie să ştie sau să facă un traducător, se aduc în discuţie tot felul de argumente referitoare la cunoaşterea limbii române şi a limbii din care traduci, la respectarea stilului autorului, la cultura generală sau/şi la flerul traducătorului. Categoric, toate aceste lucruri au importanţa lor specifică şi, împreună, definesc abilitatea de a putea sau a nu putea face traduceri (de carte, să zicem).

Dincolo de aceste calităţi ale traducătorului, aş vrea să vorbesc despre o alta, care mie mi se pare la fel de esenţială – curajul traducătorului. Am tot auzit sau am citit ori am văzut că mulţi oameni îşi doresc să fie traducători de carte! Unii pot face asta, alţii nu! Alţii au chiar şi câte o şansă de a traduce pentru vreo editură şi, după o probă bună de traducere, urmată de o primă carte tradusă integral şi prost, colaborarea se duce de râpă şi ei nu ştiu de ce.

Dincolo de faptul că traduc, eu mai şi redactez. Prin urmare, până acum am avut ocazia de a redacta o sumedenie de traduceri de carte şi, în timp, am constatat că, pentru a face faţă provocării de a tălmăci mesajul unui autor străin în limba română, trebuie – fără doar şi poate – să ai curaj! Din păcate, puţini traducători au curaj să traducă aşa cum se cuvine, adică bine, româneşte.

Citeşte mai departe...

Despre cărţi şi ecranizările lor: „Patul lui Procust“

Se spune că o carte va fi întotdeauna mai bună decât ecranizarea ei. Alte voci, mai puţine în cazul acesta, sunt convinse că sunt filme în care viziunea regizorală este mai inspirată decât cea a scriitorului, reuşind să dea noi semnificaţii unei cărţi. Eu  voi susţine acea teorie conform căreia unele cărţi n-ar trebui să fie niciodată transformate în peliculă, complexitatea lor neputând fi vreodată surprinsă în doar o oră şi jumătate, două de film.

N-am studii de critică de film, cum, de altfel, nici de carte, însă iubesc cărţile şi urmăresc filmele cu pasiune. De aceea, am dorit să văd ecranizarea cărţii adolescenţei mele, Patul lui Procust de Camil Petrescu. Cred că am citit această carte de mai mult de trei ori şi, din când în când, mă întorc cu drag la ea pentru diverse pasaje pe care mi le amintesc adesea. E lesne de spus că aveam aşteptări mari de la această coproducţie româno-moldovenească din anul 2001. Cred că explicaţia este, de fapt, foarte simplă. Imaginaţia mea de cititor nu a primit un răspuns satisfăcător din partea viziunii regizorale.

Recunosc că Fred Vasilescu a fost un model de eleganţă şi şarm, iar multă vreme, deşi n-am reuşit să-l înţeleg, el a corespuns viziunii mele romantice de ideal masculin. De aceea, şocul a fost cu atât mai mare când am văzut că, în rolul lui, a fost distribuit actorul Petru Vutcarău. Nu mă gândisem la cine altcineva ar fi putut să interpreteze acest personaj, însă Vutcarău era în total dezacord cu proiecţia imaginaţiei mele. Această discrepanţă nu s-a produs doar din punct de vedere al aspectului fizic, ci şi în raport cu profunzimea personajului. 

Citeşte mai departe...

Greşeli cu statut monden

Ce spuneţi, cuvintele din fraza de mai jos sunt chiar ale „celebrei“ Monica sau ale unui ziarist care, în procesul recuperării cuvintelor  Monicuţei din creieraşul ponosit de ştiruţe, a uitat gramatica limbii române şi faptul că Monica însăşi e de genul feminin?

„Monica a comentat şi ştirile care au apărut astăzi în presă conform cărora astăzi Irinel s-a întâlnit cu avocatul lui şi a depus actele de divorţ. «Din comportamentul lui şi din felul în care se poartă nu divorţează de mine.Nu. Mie imi place sa fiu măritată! Dacă vreodată va divorţa de mine îmi promit mie însumi că în maxim şase luni mă recăsătoresc, pentru că aşa mă simt eu stabilă. Am încredere în el, dar este posibil ca Irinel să divorţeze fără ca eu să ştiu. Dar mi-ar spune franc, pentru că după cum se vede avem o relaţie foarte deschisă. Nu cred că Iri vrea să îşi bată joc de mama copilului lui.»“

Citeşte mai departe...

Avangardismul românesc ca literatură a manifestelor şi a textelor programatice

Cu siguranţă, avangardismul autohton a fost o mişcare foarte îndrăzneaţă, mai ales în contextul secolului al XX-lea, în care tânăra literatură română era în plin proces de conturare. Radicalismul, negativismul (care merge până la nihilism şi anarhism), incoerenţa limbajului, absurdul, insolitul şi anormalul care definesc acest curent (şi grupările literar-artistice aderente) i-au făcut pe foarte mulţi critici să-şi arate reticenţa faţă de avangarda românească. George Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Mircea Scarlat sunt numai câţiva dintre cei care şi-au exprimat părerea negativă despre acest fenomen care respingea toate canoanele artei tradiţionale. Avangardismul a fost receptat pozitiv destul de greu, prin Mihai Zamfir, Ov. S. Crohmălniceanu sau Ion Pop. 

În spaţiul autohton, mişcarea avangardistă s-a definit mai ales prin trei etape: constructivismul, integralismul şi suprarealismul. Curentul a fost integrat, dezvoltat şi susţinut atât de o serie de reprezentanţi (Ilarie Voronca, Ion Vinea, Saşa Panǎ, Geo Bogza, Gellu Naum, St. Roll etc.), cât şi de numeroase reviste care promovau aceastǎ tendinţǎ în artǎ (Contimporanul, 75HP, Punct, unu, Integral, Urmuz, Alge etc.). Însă trebuie subliniat faptul că mişcarea se impune cu precǎdere prin manifeste, care sunt, adesea, mai interesante şi mai importante prin efectele lor decât operele propriu-zise. Unele dintre acestea ilustrează foarte bine caracterul revoluţionar şi combatant al avangardei, pe fondul căruia este propagată ideea de nonconformism.

Citeşte mai departe...

Traducător de carte: Cătălin

Cărţile au dat buzna febril în viaţa mea. Mai exact, la scurt timp după ce statul român m-a învăţat să citesc, m-am trezit într-o bună zi răcit şi degrabă utilizator de comprese. Teleenciclopedia începea la 7, aşa că m-am apucat să citesc Ţinutul blănurilor.

Cititul, acest obicei destabilizator de copilării, m-a găsit cu sistemul imunitar la pământ şi mi-a colonizat fără milă sinapsele. Manifestările au fost cele normale acestei afecţiuni, am studiat limba si literatura română, engleza şi istoria, ţopăind numai prin matematică sau fizică. Traducerile au urmat firesc şi maladia era deja inoperabilă.

Mi-am făcut ucenicia traducând sute de pagini din Marin Preda si alergând în jurul cozii după cele mai potrivite înţelesuri româneşti pentru sonetele lui Shakespeare. Silabisind din carte în carte şi de la liceu la universitate, m-am trezit pe foarte pusă masă urmând cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. Au urmat diverse colaborari şi texte publicate pentru ca, până la urmă, pasiunea mea pentru traducere să se metamorfozeze în stadiul de profesie. 

[Vezi care sunt şi ceilalţi traducători.] 

Giallo verde

Am văzut-o într-o zi  de februarie. Aş vrea să spun că nu ştiu exact când sau aş putea să spun că era fix 11 februarie. Aş putea să nu spun nimic, dar câteodată şi timpul trebuie şters de praf. Afară era înnorat, mediocru si îngrozitor de matinal pentru cineva care nu se mai trezise devreme de mult. În stânga şi în dreapta creierului…, beat-uri sacadate şi o voce care îmi spune printre alte versuri: „Drumul tău e scurt, aşa că fă senzaţie.“ Colecţionez imagini. Când nu ai creierul destul de trezit, colectionezi imagini, frame-uri. Creierul nu mai e regizor. Imaginile vin, se joacă un pic prin capul tău şi dispar pentru a fi înlocuite cu altele. Bărbat între două vârste cu o servietă pe care o foloseşte ca scut împotriva celor circa trei stropi de ploaie. Trenci crem, servietă maro, chelie… Domnu’ Trandafir cu Megane. Doi copilaşi cu priviri suspicioase, două ţigări pe jumătate tirate în palma dreaptă, părinţi ipotetici care îi pândesc de la fiecare colţ. Aşa miros câinii frica…, văd în frame-uri.

Cu timpul, filmul se aplatizează, cadrele se agaţă unul de celălalt. Mai întâi încet…, ca o tapiserie veche care întinde aracetul în fire subţiri până pe lemn, apoi prinde consistenţa ursuleţilor din jeleu şi continuă până la claritate de peliculă. Dar nu era o zi de peliculă, era cel mult de film văzut pe casetă pe vremea lui ceaşcă.

Citeşte mai departe...