Cât de greşit se prezintă firmele de traduceri?

Dintr-o pură întâmplare, iată că m-am trezit la vânătoare de greşeli de firmă. Firmă de traduceri, normal. Curioasă să văd cum îşi prezintă serviciile firmele noastre din domeniu, dau să citesc o descriere, două. De la curiozitate şi intenţie până la faptă, se pare că e cale lungă şi plină de surprize gramaticale. De citit nu prea am reuşit să citesc mare lucru în mod firesc, întrucât m-am apucat să corectez mental toate năzdrăvăniile peste care am dat mergând dintr-un site de traduceri în altul. Să exemplific, că doar aşa e cinstit. Deci să purcedem!

La prima vedere, Serious Business pare o afacere cum altfel decât serioasă. Însă iată câtă neglijenţă se ascunde în spatele unui articol de pe site-ul acestei firme, numit, în mod nefericit, chiar „Cum se măsoară succesul unei traduceri?“. Încep cu un dezacord dintre un substantiv la genitiv şi determinantul adjectival cu care acesta ar trebui să se acorde în gen, număr şi caz: „Riscul unei lipse totală de transparenţă este diminuat în cazul în care lucrarea este efectuată de un traducător autorizat, experimentat şi licenţiat.“ În continuare, am găsit mai multe exemple de substantive comune compuse scrise incorect, adică fără cratimă: „un vorbitor nativ al limbii ţintă“, „exprimat în limba sursă“, „datorită sensibilităţii publicului ţintă“, „fără a fi existente şi în textul sursă“.

Citeşte mai departe...

Destăinuirile unei cărţi. Copyrighterul editorial

Hei, bonjour, bonjour! Curios să-mi afli povestea şi drumul meticulos pe care-l parcurg pentru a deveni, cu adevărat, o CARTE cunoscută în lume? Da, da, eu sunt cea care, peste câteva luni bune, va fi frumos aşezată în vitrinele librăriilor, la categoria noilor apariţii, sau, dimpotrivă, cea pe care librarii o vor dosi printre zecile de cărţi răspândite pe tot felul de poliţe şi rafturi. Încă nu-mi ştiu soarta, nu ştiu cât de bine voi fi tratată de editura care urmează să-mi cumpere drepturile de autor, nu ştiu dacă voi fi tradusă aşa cum se cuvine, redactată şi corectată ca la carte, ba chiar româneşte, nu ştiu cum îmi va fi coperta, nu ştiu cum voi fi distribuită, promovată... ; eh, ditamai aventura, ce să mai!

Startul este palpitant! Particip la grandiosul târg de carte de la Frankfurt, am o prezentare captivantă pe Amazon, ba se vorbeşte promiţător de mine chiar şi în cataloagele agenţiilor literare cu care colaborează editura care-mi deţine drepturile. Aşa că nu-mi rămâne decât să conving reprezentanţii străini de copyright că merită să-mi cumpere drepturile de autor, pentru a mă publica într-o altă limbă.

Uraa! Se pare că am atras atenţia unui reprezentant de copyright! Titlul meu se potriveşte perfect cu profilul editurii pentru care lucrează el, aşadar am toate şansele să emigrez! Acum încep tratativele, negocierile, estimările între proprietar şi editor. Plictisitor?! Chiar deloc, asta-i partea cea mai captivantă!

Citeşte mai departe...

Miscellanea. Metroul meu

În fiecare dimineaţă mă urc în metrou. Hmm, In A Station of A Metro („The apparition of these faces in the crowd;/ petals on a wet, black bough“). Asta e toată poezia lui (ce alăturare ciudată de sunete!) Erza Pound. Dar furnizează suficiente idei pentru un eseu de vreo trei-patru pagini! Şi, cum spuneam, mă urc în metrou... De cele mai multe ori, este destul de liber. Ora la care trebuie să fiu eu la birou nu este cea a oceanului de oameni. Şi, deşi este liber, nu mă aşez. Stau jos prea multe ore. Se deschid uşile şi intru. E un metrou nou. Lung. Caut să mă aşez pe burduful care desparte vagoanele. Articulaţiile metroului sunt suprasolicitate de oamenii care au aceleaşi preferinţe ca mine. Nu prea avem voie să stăm acolo. Dar senzaţia pe care ţi-o oferă metroul stând în acel loc este aceea de a merge în acelaşi ritm cu el. Mă relaxez, şi totuşi mă ţin atât cât să nu cad. Mă uit în stânga şi-n dreapta, de-a lungul tubului mişcător. Fiind liber, pot observa meandrele turnului săpat de oameni, prin care metroul zboară cu o viteză medie de 70 km/h.

Citeşte mai departe...

Curajul traducătorului

Când se vorbeşte despre ceea ce trebuie să ştie sau să facă un traducător, se aduc în discuţie tot felul de argumente referitoare la cunoaşterea limbii române şi a limbii din care traduci, la respectarea stilului autorului, la cultura generală sau/şi la flerul traducătorului. Categoric, toate aceste lucruri au importanţa lor specifică şi, împreună, definesc abilitatea de a putea sau a nu putea face traduceri (de carte, să zicem).

Dincolo de aceste calităţi ale traducătorului, aş vrea să vorbesc despre o alta, care mie mi se pare la fel de esenţială – curajul traducătorului. Am tot auzit sau am citit ori am văzut că mulţi oameni îşi doresc să fie traducători de carte! Unii pot face asta, alţii nu! Alţii au chiar şi câte o şansă de a traduce pentru vreo editură şi, după o probă bună de traducere, urmată de o primă carte tradusă integral şi prost, colaborarea se duce de râpă şi ei nu ştiu de ce.

Dincolo de faptul că traduc, eu mai şi redactez. Prin urmare, până acum am avut ocazia de a redacta o sumedenie de traduceri de carte şi, în timp, am constatat că, pentru a face faţă provocării de a tălmăci mesajul unui autor străin în limba română, trebuie – fără doar şi poate – să ai curaj! Din păcate, puţini traducători au curaj să traducă aşa cum se cuvine, adică bine, româneşte.

Citeşte mai departe...

Despre cărţi şi ecranizările lor: „Patul lui Procust“

Se spune că o carte va fi întotdeauna mai bună decât ecranizarea ei. Alte voci, mai puţine în cazul acesta, sunt convinse că sunt filme în care viziunea regizorală este mai inspirată decât cea a scriitorului, reuşind să dea noi semnificaţii unei cărţi. Eu  voi susţine acea teorie conform căreia unele cărţi n-ar trebui să fie niciodată transformate în peliculă, complexitatea lor neputând fi vreodată surprinsă în doar o oră şi jumătate, două de film.

N-am studii de critică de film, cum, de altfel, nici de carte, însă iubesc cărţile şi urmăresc filmele cu pasiune. De aceea, am dorit să văd ecranizarea cărţii adolescenţei mele, Patul lui Procust de Camil Petrescu. Cred că am citit această carte de mai mult de trei ori şi, din când în când, mă întorc cu drag la ea pentru diverse pasaje pe care mi le amintesc adesea. E lesne de spus că aveam aşteptări mari de la această coproducţie româno-moldovenească din anul 2001. Cred că explicaţia este, de fapt, foarte simplă. Imaginaţia mea de cititor nu a primit un răspuns satisfăcător din partea viziunii regizorale.

Recunosc că Fred Vasilescu a fost un model de eleganţă şi şarm, iar multă vreme, deşi n-am reuşit să-l înţeleg, el a corespuns viziunii mele romantice de ideal masculin. De aceea, şocul a fost cu atât mai mare când am văzut că, în rolul lui, a fost distribuit actorul Petru Vutcarău. Nu mă gândisem la cine altcineva ar fi putut să interpreteze acest personaj, însă Vutcarău era în total dezacord cu proiecţia imaginaţiei mele. Această discrepanţă nu s-a produs doar din punct de vedere al aspectului fizic, ci şi în raport cu profunzimea personajului. 

Citeşte mai departe...

Greşeli cu statut monden

Ce spuneţi, cuvintele din fraza de mai jos sunt chiar ale „celebrei“ Monica sau ale unui ziarist care, în procesul recuperării cuvintelor  Monicuţei din creieraşul ponosit de ştiruţe, a uitat gramatica limbii române şi faptul că Monica însăşi e de genul feminin?

„Monica a comentat şi ştirile care au apărut astăzi în presă conform cărora astăzi Irinel s-a întâlnit cu avocatul lui şi a depus actele de divorţ. «Din comportamentul lui şi din felul în care se poartă nu divorţează de mine.Nu. Mie imi place sa fiu măritată! Dacă vreodată va divorţa de mine îmi promit mie însumi că în maxim şase luni mă recăsătoresc, pentru că aşa mă simt eu stabilă. Am încredere în el, dar este posibil ca Irinel să divorţeze fără ca eu să ştiu. Dar mi-ar spune franc, pentru că după cum se vede avem o relaţie foarte deschisă. Nu cred că Iri vrea să îşi bată joc de mama copilului lui.»“

Citeşte mai departe...