Cu siguranţă, avangardismul autohton a fost o mişcare foarte îndrăzneaţă, mai ales în contextul secolului al XX-lea, în care tânăra literatură română era în plin proces de conturare. Radicalismul, negativismul (care merge până la nihilism şi anarhism), incoerenţa limbajului, absurdul, insolitul şi anormalul care definesc acest curent (şi grupările literar-artistice aderente) i-au făcut pe foarte mulţi critici să-şi arate reticenţa faţă de avangarda românească. George Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Mircea Scarlat sunt numai câţiva dintre cei care şi-au exprimat părerea negativă despre acest fenomen care respingea toate canoanele artei tradiţionale. Avangardismul a fost receptat pozitiv destul de greu, prin Mihai Zamfir, Ov. S. Crohmălniceanu sau Ion Pop.
În spaţiul autohton, mişcarea avangardistă s-a definit mai ales prin trei etape: constructivismul, integralismul şi suprarealismul. Curentul a fost integrat, dezvoltat şi susţinut atât de o serie de reprezentanţi (Ilarie Voronca, Ion Vinea, Saşa Panǎ, Geo Bogza, Gellu Naum, St. Roll etc.), cât şi de numeroase reviste care promovau aceastǎ tendinţǎ în artǎ (Contimporanul, 75HP, Punct, unu, Integral, Urmuz, Alge etc.). Însă trebuie subliniat faptul că mişcarea se impune cu precǎdere prin manifeste, care sunt, adesea, mai interesante şi mai importante prin efectele lor decât operele propriu-zise. Unele dintre acestea ilustrează foarte bine caracterul revoluţionar şi combatant al avangardei, pe fondul căruia este propagată ideea de nonconformism.
În ciuda intenţiei avangardiştilor de abolire a limitelor artei, este evident că manifestele lor au o însuşire exclusivistă. Mai mult decât atât, este aproape ironic că, în majoritatea textelor programatice, mesajele nu puteau fi transmise într-un cod lingvistic incoerent. Manifestele, zgomotoase, nu sunt deloc uniforme. Concise şi sintetizatoare, dominate de negativism şi patos, acestea sunt texte destul de agresive care se bazează pe puterea de sugestie a limbajului. Cel mai răsunător manifest avangardist este cel publicat în Contimporanul, în 1924, şi scris de Ion Vinea – Manifest activist către tinerime.
Denunţarea şi renegarea artei care „s-a prostituat“ este cât se poate de frapantă. Din text, reiese clar că adepţii avangardismului se opun cu vehemenţă vechilor modele de lirism literar: „Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă!“ (1). Această lozincă brutală condamnă, desigur, poezia romantică şi dulcegăriile care stăteau la baza liricii preromantice. Sunt negate, în continuare, vechile valori artistice, academizante: teatrul, pictura, muzica, sculptura şi, bineînţeles, literatura, care a devenit „un clistir răsuflat“. Ideea generală este clară – arta se află într-un impas, progresul impune necesitatea unor noi mijloace şi orientări de creaţie: „VREM minunea cuvântului nou şi plin de sine; expresia plastică strictă şi rapidă a aparatelor Morse. Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existenţă nouă, dezbărată de clişeele şterse ale vieţii burgheze de obsesia înţelesurilor şi a orientărilor. Vrem artele plastice, libere de sentimentalism, de literatură şi anecdotă, expresie a formelor şi a culorilor pure în raport cu ele însele. (Un aparat fotografic perfecţionat înlocuieşte pictura de până acum şi sensibilitatea artiştilor naturalişti.) Vrem stârpirea individualismului ca scop […] şi simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive […]“ (2).
Aproape toate manifestele avangardiste au, aşa cum era de aşteptat, o puternică nuanţă explicit antimodernistă. Exemplul anterior, al lui Ion Vinea, este unul foarte elocvent, dar nicidecum singular. Aviograma lui Ilarie Voronca, publicată în 75HP, tot în 1924, a consacrat celebrul slogan „CETITOR DEPARAZITEAZĂ-ŢI CREIERUL“. În mod neaşteptat, accentul cade aici, la fel ca în modernism, pe receptor, dar procedeul este utilizat numai din necesitatea unei adresări directe în urma căreia să poată fi zguduit cititorul. „Creierul“ este mentalitatea acestuia, care trebuie să se debaraseze de clişee, de ideile preconcepute, cu alte cuvinte, de paraziţi, de tot ce are valoare academică. De asemenea, Ilarie Voronca afirmă şi caracterul antimimetic al mişcării de avangardă: „ARTISTUL NU IMITĂ ARTISTUL CREEAZĂ/ LINIA CUVÂNTUL CULOAREA PE CARE N-O GĂSEŞTI ÎN DICŢIONAR“ (3). Şi Gellu Naum, în Cerneala surdă, denunţă caracterul mimetic al poeziei anterioare: „Poeţii au fost victimele mijloacelor lor. Cea mai mare parte din ei s-au mărginit, în mod nenorocit, de a reproduce o lume sau alta“ (4).
În manifeste, utilizarea majusculelor şi evidenţierea unor termeni-cheie are rolul de a sublinia tonul declamator, iar absenţa semnelor de punctuaţie şi înşiruirea aleatorie a unor cuvinte fără niciun fel de legătură între ele demonstrează abolirea normelor anterioare, dar şi necesitatea de exprimare rapidă a ideilor, de accelerare a mesajului, specifică secolului vitezei. Toate aceste caracteristici sunt specifice „artei surpriză“, un „concert al secolului“. Şi Ion Călugăru, în [Omul integral], text programatic publicat în Integral, vorbeşte atât despre „artişti-seismografe“, cât şi despre faptul că „gândurile trebuie să depăşească însăşi viteza“ (5). Oamenii nu mai au răbdare să asculte enunţuri integrale, elocvenţa nu mai este un primat; aceasta este sau, mai bine zis, se vrea înlocuită de dicteul automat, de enunţuri esenţializate, ilogice sau greşite din punct de vedere gramatical („Faceţi şi greşeli de gramatică“ [6]). Nevoia avangardiştilor de exprimare a esenţialului vine şi din grabă, dar şi din faptul că vor să surprindă cât mai repede.
Avangardismul se întemeiază pe spiritul negator. În perioada respectivă, arta se afla într-un fel de criză, se simţea – categoric – nevoia unei schimbări, motiv pentru care promotorii avangardei încep să-şi propage ideile negând convingerile şi normele anterioare. Aşa cum reiese din Poezia pe care vrem să o facem, avangardiştii propun „o poezie abstractă şi intelectualistă“. Aceştia proclamă pe un ton convingător: „S-a terminat cu poezia de vis, cu poezia pură, cu poezia hermetică. […] poezia moare de prea poezie. […] Noi vrem […] să-i dăm poeziei brânci în viaţă“ (7). Această lozincă parcă are ceva din propunerea postmoderniştilor de a coborî poezia în stradă. Avangardismul se opunea culturii înalte, nu se dorea a fi un curent elitist, ca modernismul. Dimpotrivă, încerca să producă artă pentru întreaga plebe. Totodată, năzuia să fie cu desăvârşire un fenomen de ruptură faţă de perioada de dinainte. Avangardiştii militau pentru abolirea graniţei dintre artă şi viaţă. Pe plan autohton, toate aceste noi tendinţe tranşante şi inedite au fost afirmate, discursiv, prin intermediul manifestelor.
În producţiile artistice, avangardismul autohton nu se concretizează nici pe departe atât de bine cum este definit programatic. Cei mai de seamă scriitori sunt Tristan Tzara (care a reuşit să conceapă poezii total neconvenţionale), Ilarie Voronca (un reprezentant apreciat de critică), Ion Vinea etc. În afara creaţiilor acestora, manifestele şi testele programatice avangardiste româneşti sunt cu adevărat frapante, dovedind, parcă, faptul că acest curent, deşi a fost unul forte, s-a definit şi a depins într-o oarecare măsură de modernism. Chiar şi manifestele atestă nevoia de disciplinare a avangardismului, nevoie care contrazice pretenţia acestuia de libertate desăvârşită, de abolire a limitelor de orice natură.
Bibliografie:
1. ***, Literatura românească de avangardă (vol. îngrijit de Gabriela Duda), Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 53-102;
2. Pop, Ion, Avangarda în literatura românǎ, Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 405-406;
3. Pricop, Lucian (coord.), Dicţionar de avangardǎ literarǎ, Tritonic, Bucureşti, 2001, pp. 8-10, 44-47, 55-58, 150-152;
4. Simion, Eugen (coord. general), Dicţionar general al literaturii române, Univers Enciclopedic, Academia Română, Bucureşti, 2004, vol I (A/B), pg. 273-279, vol II (C/D), pp. 557-558.
Note:
1. Ion Vinea, Manifest activist către tinerime, în vol. Literatura românească de avangardă (îngrijit de Gabriela Duda), Humanitas, Bucureşti, 1997, pg. 53
2. Idem, pg. 53-54
3. Idem, pg. 55
4. Idem, pg. 99
5. Idem, pg. 61
6. Idem, pg. 59
7. Idem, pg. 89-90
Autor: Isabella
Postări
