În fiecare dimineaţă mă urc în metrou. Hmm, In A Station of A Metro („The apparition of these faces in the crowd;/ petals on a wet, black bough“). Asta e toată poezia lui (ce alăturare ciudată de sunete!) Erza Pound. Dar furnizează suficiente idei pentru un eseu de vreo trei-patru pagini! Şi, cum spuneam, mă urc în metrou... De cele mai multe ori, este destul de liber. Ora la care trebuie să fiu eu la birou nu este cea a oceanului de oameni. Şi, deşi este liber, nu mă aşez. Stau jos prea multe ore. Se deschid uşile şi intru. E un metrou nou. Lung. Caut să mă aşez pe burduful care desparte vagoanele. Articulaţiile metroului sunt suprasolicitate de oamenii care au aceleaşi preferinţe ca mine. Nu prea avem voie să stăm acolo. Dar senzaţia pe care ţi-o oferă metroul stând în acel loc este aceea de a merge în acelaşi ritm cu el. Mă relaxez, şi totuşi mă ţin atât cât să nu cad. Mă uit în stânga şi-n dreapta, de-a lungul tubului mişcător. Fiind liber, pot observa meandrele turnului săpat de oameni, prin care metroul zboară cu o viteză medie de 70 km/h.
Conduc metroul. El e acum corpul meu şi simt cum pământul mă înveleşte, dar nu mă strânge. E călduros şi trec lin, dar repede prin el. Călătoresc în subteranul metroului şi în subteranul minţii mele. Drumul e presărat de lucruri neştiute de nimeni, şi totuşi ştiute de toţi, dar ele stau în metrou. Următoarea staţie, se deschid uşile. Suprateranul încearcă invadarea subteranului, dar: „Atenţie, se închid uşile!“, dictează subteranul autoritar. Atenţia trebuie încordată la maxim în momentul traversării graniţei, altfel rişti să fii spulberat ca o clipă, într-o clipă. Metroul meu, subteranul meu, metroul nostru, subteranul nostru.
Din momentul ăsta îmi las imaginaţia să se mişte după unduirile metroului.
Stau pe burduful dintre vagoane.
Plan îndepărtat. Privesc de sus. Mă văd stând acolo în burta şarpelui ce străbate cu rapiditate un drum subteran sinuos şi o distanţă fizică destul de mare. Harta drumului meu, plină de nervuri şi puncte de acces. E drumul meu cel de fiecare zi spre serviciu. Sunt captivă pentru câteva minute bune între organele marelui şarpe, alături de câteva mii de oameni. Un spaţiu ce pare să nu aibă timp şi vreme, aer. Aproape inuman. Lumina ciudată din interior e doar o impresie. Porii pielii ce acoperă dihania ne oferă doar lumina întunericului. Fiecare este un Iona. Dar oamenii ăia par împietriţi. Oare sunt reali? Mă văd de sus, văd cum materia corpului meu este străbătută de zeci de mii de gânduri pe centimetru cub. Un gând frumos, un gând urât, unul periculos, unul înfricoşător. Ultima staţie. Mă văd pierzându-mă printre oamenii ce păreau statui. Ieşim ca o singură entitate, parcă ghidaţi de cineva. Şi... (oare ce interjecţie să folosesc?!) zbuf! Lumina mă loveşte! Dintr-odată, sunt în altă parte şi altfel. Am îmbrăcat haina de serviciu. E lumină, e vreme (frumoasă, urâtă). E timp (târziu, devreme)! E aer! Oamenii se mişcă în jurul meu, grăbiţi, fiecare către birou, ducându-şi lumea lor pe umeri.
Autor: Ileana
Foto: wvs.topleftpixel.com
Postări
