Când se vorbeşte despre ceea ce trebuie să ştie sau să facă un traducător, se aduc în discuţie tot felul de argumente referitoare la cunoaşterea limbii române şi a limbii din care traduci, la respectarea stilului autorului, la cultura generală sau/şi la flerul traducătorului. Categoric, toate aceste lucruri au importanţa lor specifică şi, împreună, definesc abilitatea de a putea sau a nu putea face traduceri (de carte, să zicem).
Dincolo de aceste calităţi ale traducătorului, aş vrea să vorbesc despre o alta, care mie mi se pare la fel de esenţială – curajul traducătorului. Am tot auzit sau am citit ori am văzut că mulţi oameni îşi doresc să fie traducători de carte! Unii pot face asta, alţii nu! Alţii au chiar şi câte o şansă de a traduce pentru vreo editură şi, după o probă bună de traducere, urmată de o primă carte tradusă integral şi prost, colaborarea se duce de râpă şi ei nu ştiu de ce.
Dincolo de faptul că traduc, eu mai şi redactez. Prin urmare, până acum am avut ocazia de a redacta o sumedenie de traduceri de carte şi, în timp, am constatat că, pentru a face faţă provocării de a tălmăci mesajul unui autor străin în limba română, trebuie – fără doar şi poate – să ai curaj! Din păcate, puţini traducători au curaj să traducă aşa cum se cuvine, adică bine, româneşte.
Ce înţeleg eu prin curajul traducătorului? O grămadă de lucruri. De exemplu, după ce citeşti o frază în limba engleză, trebuie să ai curaj s-o uiţi o clipă aşa cum e ea, în varianta ei originală, şi s-o tălmăceşti, prin cuvintele tale, în limba română. Trebuie să ai curaj să păstrezi esenţa mesajului, să te detaşezi de structura gramaticală şi de expresiile limbii din care traduci şi să transpui acea frază într-un limbaj familiar şi inteligibil pentru publicul tău – cel român. Cititorul nu trebuie sub nicio formă să se chinuiască să descifreze mesajul unei cărţi scrise în română, atunci când se simte engleza, franceza sau italiana „pe dedesubt“. Acest „dedesubt“ străin prinde tot mai mult contur în unele dintre cărţile traduse la noi. Acest fond ne afectează limba la nivel sintactic, morfologic, lexical etc. Ba chiar şi la nivel de punctuaţie!
În limba română, dialogurile, ştim bine, se scriu cu liniuţă de dialog. Chiar dacă în engleză, de pildă, secvenţele dialogate sunt scrise între ghilimele, traducătorul nu trebuie să copieze întocmai structura originalului. Traducătorul trebuie (să aibă curajul) să adapteze textul. Şi tot mai puţini traducători fac asta! Când dai peste expresia „human doing“, de exemplu, n-o traduci prin „activitate umană“, ci poţi, eventual, să foloseşti termenul românesc de „robot“ (cum oamenii obişnuiesc să spună: „am ajuns ca un robot“ – adică fac totul mecanic –, publicul cititor o să recunoască imediat ideea mesajului). De asemenea, imperativele din engleză nu suportă mereu aceeaşi formulă în română. Adică nu poţi să spui: „Deveniţi dovada vie a cuvintelor poetului [...]!“ Adaptează textul, simte expresia aceea noduroasă, gândeşte-te cum ar suna mai bine în română, cum ţi-ar plăcea s-o vezi acolo, tipărită pe hârtie! Nu-i aşa că parcă e altceva să spui: „Trebuie să te convingi de adevărul cuvintelor poetului […].“ Sau că, în loc să traduci o sintagmă de genul „you have to embrace change“ prin „trebuie să îmbrăţişezi schimbarea“, este mai bine să spui „trebuie să te schimbi“?
Când traduci, trebuie să ai curaj să te joci cu termenii, să ai curaj să schimbi sintaxa limbii-sursă, să îndrăzneşti să nu pui virgulele la fel ca în textul original (că uite-aşa ajungi, de pildă, să izolezi prin virgulă o subiectivă de o predicativă, ceea ce nu se face). Curajul traducătorului plus buna cunoaştere a limbii române definesc flerul lui de a jongla cu textul, din nenumărate puncte de vedere (amintite deja). Iar flerul este esenţial în tălmăcirea fină, exactă, plăcută, oportună a unui text străin. Şi un text tălmăcit bine este o plăcere pentru cititor, o dovadă de respect faţă de redactor şi o mândrie pentru traducător.
Autor: Isabella
Foto: www.gettyimages.com
Postări
