Dileme de cititor

Eu, în lumea noastră contemporană, nici nu mai ştiu dacă mă mai pot numi un spirit conservator. Mai bine mă lămuresc, zic eu. Ia să arunc un ochi în DEX! Aşa... Deci „conservator“... „Instituție de învățământ...“ Nu asta, dom'ne! Aia despre oameni. Of, of, of... Să vedem, să vedem... Numai puţin, că se pare c-am găsit, deci citez: „(Persoană) care este atașată de tradiție, în viața politică, economică și culturală.“ Buuun, partea asta cu economia şi politica mă interesează mai puţin. Sau, ca să zic aşa, ocazional (când sunt alegeri, respectiv când se iscă vreo criză economică). Da, la cultură aş fi vrut să mă raportez. Este şi ea prin definiţia cu pricina, deci sunt salvată!

Eu, după capul meu, aş fi zis odată că sunt om de Litere. Aşa aş zice şi acum. Numai că nu mai ştiu exact dacă oamenii de Litere ar trebui, printre altele, să stea atâta pe computer, dacă se cuvine să aibă cont pe Facebook, dacă este bine să-şi facă un blog sau să citească site-uri de cultură feminină (nu, nu glossy, să fie clar!!!). Da, normal, citesc şi cărţi, recenzii sau pagini culturale. În general, (vreau să continui să) lucrez cu cartea, îmi place s-o traduc, s-o redactez, să scriu şi să învăţ despre ea. Cine ştie, poate că într-o bună zi o să mă aventurez să scriu una, că tot am avut o perioadă în care mi-am dorit asta din cale-afară de mult!

Să revin la dilemele mele. Îmi amintesc că, în primii ani de facultate, niciun profesor nu pretindea să-i aducem lucrările scrise musai la calculator. Ei bine, până în anul al IV-lea, s-a ales praful de tradiţia scrisului de mână, fie el caligrafic sau nu! Aveai, nu aveai calculator, trebuia să vii cu referatele tipărite frumuşel, curate, fără greşeli şi, culmea, şi cu diacritice!!! Îmi amintesc şi acum ce chin era pe unii studenţi - care de-abia de văzuseră un calculator - să-şi redacteze lucrările (mai ales pe cele de limbă, pline de tot felul de semne, tilde, accente etc.). Sau, mai bine zis, cât timp le lua să termine de scris câteva pagini acolo, cât să dea curs  măcar unui punct de vedere pertinent! Cum or fi descoperit ei literele mărunte şi uniforme de pe tastatură precum un începător clapele misterioase şi neînţelese ale unui pian! Şi, hai, că referatele alea scurtuţe erau acceptabile, dar câtă trudă şi bătăi de cap le-o fi dat redactarea lucrării de licenţă?! (Că, oricum, după licenţă, nu-mi mai amintesc să fi predat niciun studiu scris de mâna mea. Ci doar dictat de gândul meu, de-atunci sigur pe el, şi reprodus prin apăsarea sacadată a câte-unui buton  zgomotos de pe tastatură!)

În timp, ne-am împăcat toţi cu PC-urile. Apoi, treptat, am descoperit online-ul, cărţile electronice, blog-urile literare. Am început să descopăr, şi eu, cultura şi literatura pe internet. Am început să gândesc pe calculator. S-a zis de multă vreme cu jurnalele mele îngrijite şi dosite prin cine ştie ce colţ ca să nu dea mama cu ochii de ele! Acum, scriu pe computer. Mama oricum nu ştie, probabil, cum să-l aprindă. Iar dacă ştie, nicio problemă, că fac click dreapta pe document, dau properties şi selectez hidden. Una, două, uite că mi-am pus şi lacăt electronic la jurnalul meu cum altfel decât electronic!

Nu ştiu cum şi când, dar am început să mă îngrijorez de soarta obiectuală a cărţilor, că, de bine, de rău, textul lor se răspândeşte acum mai repede ca niciodată. Mi-am dat seama că manuscrisele sunt, mai toate, în format electronic, doc-uri, pdf-uri, rft-uri etc. Deci că nu mai sunt manu-scrise, ci calcu-scrise, dacă mă pot exprima astfel. M-am gândit că, oricât de practic e sistemul actual, nu-mi plac bibliotecile care s-au modernizat. Acum căutăm tot ce ne interesează prin intermediul unui sistem informatic. S-a zis cu sertăraşele acelea vetuste în care stăteau înghesuite, în ordine alfabetică, fişe întregi cu lucrări, autori şi câte şi mai câte! Şi, în ultimul rând, după ce am cumpănit puţin, am realizat că parcă n-aş vrea să am un reader de buzunar. Pentru că-mi place să citesc în mediul meu intim, pentru că-mi place să stau aproape de cartea mea, să-i simt materialitatea. Oamenii au renunţat la cititul intim, nu mai au colţul lor cald în care se tolănesc ca să descopere o poveste literară, un roman, o nuvelă, o poezie. Oamenii citesc în metrou, în autobuz, pe stradă - în timp ce merg -, în cafenele etc. Îmi place să-i văd; e bine totuşi că citesc. Dar eu apreciez mai mult cititul în singurătate. Iubitorii de carte, cititorii actuali, sunt şi nu sunt conservatori. Sau, mai bine zis, dacă vor, sunt cât pot fi de conservatori într-o societate care se grăbeşte atât de mult, uitându-şi liniştea. Mă întreb, de multe ori, unde vrem să ajungem. Care este punctul terminus al lumii noastre? Şi mă bucur că, oricât aş citi şi oricât aş căuta, nu pot să aflu. Că am dilemele mele. Pentru că misterul lor este de nepreţuit. 

Autor: Isabella  

Foto: www.gettyimages.com