Când am deschis ochii şi mult după aceea, aproape că n-am ştiut că există. Râdeam şi plângeam în afara lui. Era tot al meu şi mi se părea că nu se mai isprăveşte. Ce mult era! Îl umpleam cu zâmbete neastâmpărate, cu întrebări curioase, cu tălpi zgâriate de nisip, cu gânduri mofturoase, cu jocuri de pe-acuma uitate, cu clipe adunate pe prispă sau cu mâini spânzurate de şorţul mamaiei.
Nimic nu-l tulbura, era veşnic, venea de la începutul lumii şi aş fi zis că nu cunoaşte niciun sfârşit. Îmi aducea doar multe zile verzi, galbene, cărămizii sau imaculate, pe care le expedia fugar prin faţa ochilor mei naivi care descopereau. Zilele alea, îmi spunea el, erau rudele lui dintotdeauna, aşa că le aduna la un loc şi le numea anotimpuri, după cum mi-a mărturisit liniştit când am crescut puţin şi am putut să înţeleg. Însă nu mi-a fost deloc lesne să pricep că vine şi trece, că dăruieşte şi apoi fură, pentru că e năzuros şi, adesea, crud şi lacom.
De rău ce a fost, după vreo şase ani m-a răpit de pe meleagurile pământoase ale copilăriei mele şi m-a dus mai departe. Era septembrie şi din cer picau stropi şi frunze, iar el m-a luat de mână şi mi-a arătat curtea şcolii. Mi-a spus că de-acum sunt mare şi că viaţa înseamnă mai mult decât joacă şi inocenţă. Că viaţa înseamnă cunoaştere şi că în clădirea aia ponosită şi veche o să învăţ multe.
Şi am învăţat. L-am cunoscut şi pe el mai îndeaproape. Am aflat că nu e mereu anapoda şi nesfârşit – aşa cum mi se păruse până atunci –, că poate fi şi meticulos şi fragmentat. Îmi ţiuia în creieri dimineaţa şi mă grăbea nepăsător spre şcoală. În zorii zilei, lumea forfotea, întregul univers era, parcă, sub cronometru. La început, am avut un orar, câteva pauze şi o vacanţă mare. Seara se încheia la 9, când, vrând, nevrând, trebuia să mă culc. După ce am mai crescut un pic, am avut semestre, sesiuni şi concedii.
Nu ştiu dacă astea sunt marginile lui naturale sau dacă ele sunt doar artificiale – nişte margini de care numai primii oameni grăbiţi şi punctuali se pot face vinovaţi. Sau poate că de vină e doar nevoia noastră de ordonare a unui univers născut din haos, prin care lumea se rătăceşte când şi când.
Aproape că nu ştiu nimic despre el. Nu sunt nici măcar pe de-a-ntregul convinsă că există, numai că am avut zile în care am simţit că e, pentru că m-a apăsat cu bună ştiinţă.
Aşa s-a întâmplat acum mulţi ani, când l-am descoperit mai bine. S-a dezbrăcat de-un strop de veşnicie şi mi-a arătat că e un egoist. Era o zi verde de 5 martie, nu voi uita niciodată. La fel cum nu-l voi ierta niciodată. Atunci mi-a luat-o pe ea definitiv. Nu ştiu unde a dus-o, cert e că n-am mai văzut-o nicicând, deşi aş fi văzut-o oricând, dacă ar fi fost după mine. Dar a fost după el.
M-a cuprins în braţele lui prea reci de atunci şi mi-a şoptit: „Clipele ei s-au scurs...“ Mi-am astupat urechile şi am plâns. „Dar clipele tale sunt multe de acum...“, a încercat el să mă împace. Numai că mă dezamăgise şi-l uram! L-am sfâşiat, l-am spart, l-am sfidat şi, dacă aş fi putut, l-aş fi şters pe tot din viaţa mea, cu prezent, trecut şi viitor.
Am refuzat să-l mai ţin la mână, şi-aşa îl pierdusem de prea multe ori, mică fiind. Azi îl mai ţin doar pe perete, ca pe o fotografie, în amintirea vremurilor în care am fost fericiţi împreună. L-am prins într-un cadran rotund şi simplu şi l-am bătut într-un cui mare, ca să nu-mi scape de sub ochi. Îl privesc des; e, mai mereu, tăcut. Îşi plimbă zâmbetele reci şi plictisite dintr-o parte în alta. Uneori, am impresia că s-ar prelinge pe perete, ca-n picturile lui Salvador, până la picioarele mele şi mai departe. Pare milos, dar eu ştiu că e înşelător. M-a dezamăgit tare o dată, iar de atunci mi-e frică să-l aflu mai mult. Când va ajunge la capătul clipelor mele, ştiu că mă va fi dus deja dincolo de lumea asta. Până atunci, îl las în pace. E ocupat, îmi numără neobosit zilele, tinereţea şi bătrâneţea ce va să vină.
Aparent absent, cu un rânjet ascuţit, împrăştiat pe perete între orele 10 şi 2, timpul meu ticăie câteodată pe limbile lui: „Clipele tale mai sunt încă de acum...“
Înţeleg, atunci, că până şi el are timpul lui, că va pleca odată şi că nu se va mai întoarce nicicând.
Autoare: Isabella
Foto: www.photos.jibble.org
Postări
