Au trecut mulţi ani de când am văzut, întâmplător, un film vechi, Fahrenheit 451, care mă impresionează şi în ziua de azi. Este vorba de o producţie cinematografică referitoare la lumea cărţilor, înfăţişând două universuri, două viziuni extreme: una a duşmanului de moarte al cărţii (la propriu) şi cealaltă a pasionatului de carte.
Aparent, scenariul este simplu: Montag este un „pompier“ eficient aflat în pragul unei viitoare avansări, care trăieşte într-o lume – incredibilă – în care cartea, de orice natură ar fi ea, este cel mai mare şi poate singurul duşman adevărat al omului din vremurile respective – utopice, de altfel. Ideea filmului este memorabilă: Montag este un pompier care dă foc, iar nu care stinge focul, pentru că, în această societate stranie, nici nu se pune problema ca vreun pompier să fi luptat vreodată împotriva flăcărilor. Misiunea primară a lui Montag şi a colegilor lui de breaslă este aceea de a-i detecta pe oamenii care deţin cărţi, fapt totalmente ilegal, şi de a le percheziţiona locuinţele până în ungherele cele mai ascunse pentru a pune mâna pe toate cărţile lor. Ulterior, acestea sunt îndesate în saci şi... arse. În sufletele pompierilor, fiecare izbândă de acest gen se traduce printr-o bucurie devastatoare. Fiecare carte arsă le aduce o mulţumire sălbatică, oglindită crud în privirile lor lacome şi satisfăcute.
Când nu sunt ocupaţi cu arsul cărţilor, pompierii dirijează instrucţia elevilor şi studenţilor care-i vor înlocui în viitor. Orele de studiu sunt parcă de râs sau parcă de plâns – dar măcar se axează pe partea practică (spre deosebire de sistemul de învăţare din şcolile noastre, care este aproape exclusiv teoretic). Viitorii pompieri trec prin exerciţii demonstrative uluitoare, învăţând cum şi unde să caute cărţi, fişiere sau orice alte surse scrise de informare, pe care oamenii le ascund cu pricepere, încălcând legea.
Cărţile sunt distruse pentru că „îi fac pe oameni nefericiţi“, îngânduraţi şi antisociali. Cărţile sunt nişte „prostii care pot înnebuni omul“, iar „cei care le citesc devin nemulţumiţi de vieţile lor“. Biografiile nu sunt nimic altceva decât „poveşti despre morţi“. În acest sistem, fericirea este posibilă doar cu preţul egalităţii; asistăm îngroziţi la o formă inedită de comunism – în fond, toţi locuitorii se numesc între ei „veri“. Acest univers este, prin excelenţă, imbecilizat. În timpul programului de ştiri sunt relatate evenimente de „mare importanţă“ statală, sunt enumerate realizările sistemului injust: în cutare zi, pompierii au descoperit şi au ars X kilograme de cărţi. Lumea ficţională este dominată de oameni sterili şi săraci cu duhul, iar lectura este, desigur, un act interzis şi profan.
Naturalul este înlocuit cu artificialul: oamenii abuzează de droguri, trăiesc cu pastile, care probabil că ţin până şi locul hranei. Medicamentele nu au denumiri. Atât pastilele, cât şi lucrurile de tot soiul sunt recunoscute după culoare şi după un cod numeric specific, corespunzător fiecăruia dintre ele. Oamenii se tem de denumiri, locuiesc şi susţin o lume total desemantizată, impersonală, rece. Rostirea unor cuvinte ca „război“, „iubire“ etc. este aproape un sacrilegiu. Locuitorii acestui univers îşi amintesc vag de sensul lor sau de faptul că ar fi existat vreodată cu adevărat. Ni se înfăţişează o lume în care domină o frică naivă de (re)cunoaştere, în care totul este înstrăinat, generalizat sau îndepărtat, omis. Oamenii sunt victimele unei uitări impuse şi autoimpuse. Deşi rar, ei regăsesc în sinea lor semne mărunte ale unei civilizaţii apuse, părăsite…
Aşa cum era de aşteptat, această lume este monopolizată de televiziune, care difuzează programe dintre cele mai stupide, ilogice, absurde şi inutile, cu scopul de a menţine şi a promova un pacifism extrem, artificial; multe dintre emisiuni răspund preocupărilor cotidiene ale doamnelor: de înfrumuseţare şi întreţinere a mediului domestic. Oamenii părăsesc rar sau deloc perimetrul propriilor case, preferând interiorul exteriorului. Străzile sunt mai mereu pustii, întrucât oamenii nu se pot dezlipi din faţa fascinantului ecran al televizorului.
Deşi pare de necrezut, în această societate restrictivă există, izolat, şi iubitori de carte. Ei se împotrivesc sistemului care-i privează de libertatea de a citi ori de a deţine cărţi şi nu se feresc să strige, să critice această realitate contrafăcută: „Voi nu trăiţi, vă omorâţi timpul!“ Ei (re)cunosc misterul cărţilor şi-l afirmă: „Cărţile astea aveau viaţă în ele. Mi-au vorbit.“ Unii le mănâncă, interpretând ad litteram sintagma „hrană spirituală“. În mod tragic, alţii refuză să-şi părăsească propriile locuinţe-biblioteci, acceptând să fie arşi de vii împreună cu ele. În mijlocul cărţilor atât de dragi, aceşti oameni fac sacrificiul suprem – al morţii încuviinţate cu durere.
Deşi n-ai zice, această lume mai cunoaşte o formă de subversiune: convertirea dinspre rău înspre bine. Se pare că pompierul Montag este alcătuit dintr-un aluat diferit faţă de ceilalţi oameni din tagma lui. La un moment dat, el trece din tabăra duşmanului în cea a iubitorului de carte. Într-un mod ferm şi impresionant, el se hotărăşte să descopere ce se ascunde dincolo de copertele unei cărţi: „Trebuie să citesc. Am de recuperat totul!“ Ca şi cum ar fi un elev de clasa întâi, când ia prima carte în mâini, Montag citeşte extrem de greoi, aproape literal, urmărind paragrafele cu degetul şi neomiţând nimic din cele scrise în carte. El rosteşte cu voce tare inclusiv numele editurii, anul şi localitatea în care a fost publicată lucrarea sau codul ISBN.
Montag, prin convertirea lui, ne introduce într-o lume ficţională nesperată: toţi iubitorii de cultură, de lectură, de cuvinte, de idei au un adevărat tărâm al lor. Un tărâm îndepărat, feeric, aflat la marginea unei păduri şi întins de-a lungul unei căi ferate părăsite şi împăienjenite de vegetaţie, care există încă de pe vremea în care oamenii obişnuiau să citească. Aceasta este fabuloasa, ireala împărăţie a oamenilor-cărţi, adică a acelor oameni care şi-au abandonat identitatea umană şi au cultivat-o, în schimb, pe cea cărturărească. Ei şi-au ales o carte – de regulă, pe cea preferată – şi au învăţat-o pe de rost de la cap la coadă, iar de fiecare dată când au ocazia, o recită cu drag şi bucurie oricui e dornic să-i afle conţinutul. Aceşti oameni sunt „pe dianafară vagabonzi, pe dinăuntru biblioteci“ şi se recomandă călduros, cu singurul nume pe care-l mai au, adică titlul cărţii învăţate pe de rost: „Eu sunt Viaţa lui Henri Brulard, de Stendhal.“
Autoare: Isabella
Foto: The Guardian
Postări
