Au trecut mulţi ani de când am văzut, întâmplător, un film vechi, Fahrenheit 451, care mă impresionează şi în ziua de azi. Este vorba de o producţie cinematografică referitoare la lumea cărţilor, înfăţişând două universuri, două viziuni extreme: una a duşmanului de moarte al cărţii (la propriu) şi cealaltă a pasionatului de carte.
Fahrenheit 451 este un film realizat în anul 1966 după un scenariu bazat pe un roman omonim scris de Ray Bradbury. Producţia cinematografică este regizată de François Truffaut, avându-i în rolurile principale pe Julie Christie, Cyril Cusack şi Oskar Werner. Aşa cum reiese din film, temperatura de 451 de grade Fahrenheit (circa 233°C) este „temperatura la care hârtia începe să ardă“.
Aparent, scenariul este simplu: Montag este un „pompier“ eficient aflat în pragul unei viitoare avansări, care trăieşte într-o lume – incredibilă – în care cartea, de orice natură ar fi ea, este cel mai mare şi poate singurul duşman adevărat al omului din vremurile respective – utopice, de altfel. Ideea filmului este memorabilă: Montag este un pompier care dă foc, iar nu care stinge focul, pentru că, în această societate stranie, nici nu se pune problema ca vreun pompier să fi luptat vreodată împotriva flăcărilor. Misiunea primară a lui Montag şi a colegilor lui de breaslă este aceea de a-i detecta pe oamenii care deţin cărţi, fapt totalmente ilegal, şi de a le percheziţiona locuinţele până în ungherele cele mai ascunse pentru a pune mâna pe toate cărţile lor. Ulterior, acestea sunt îndesate în saci şi... arse. În sufletele pompierilor, fiecare izbândă de acest gen se traduce printr-o bucurie devastatoare. Fiecare carte arsă le aduce o mulţumire sălbatică, oglindită crud în privirile lor lacome şi satisfăcute.