Am văzut-o într-o zi de februarie. Aş vrea să spun că nu ştiu exact când sau aş putea să spun că era fix 11 februarie. Aş putea să nu spun nimic, dar câteodată şi timpul trebuie şters de praf. Afară era înnorat, mediocru si îngrozitor de matinal pentru cineva care nu se mai trezise devreme de mult. În stânga şi în dreapta creierului…, beat-uri sacadate şi o voce care îmi spune printre alte versuri: „Drumul tău e scurt, aşa că fă senzaţie.“ Colecţionez imagini. Când nu ai creierul destul de trezit, colectionezi imagini, frame-uri. Creierul nu mai e regizor. Imaginile vin, se joacă un pic prin capul tău şi dispar pentru a fi înlocuite cu altele. Bărbat între două vârste cu o servietă pe care o foloseşte ca scut împotriva celor circa trei stropi de ploaie. Trenci crem, servietă maro, chelie… Domnu’ Trandafir cu Megane. Doi copilaşi cu priviri suspicioase, două ţigări pe jumătate tirate în palma dreaptă, părinţi ipotetici care îi pândesc de la fiecare colţ. Aşa miros câinii frica…, văd în frame-uri.
Cu timpul, filmul se aplatizează, cadrele se agaţă unul de celălalt. Mai întâi încet…, ca o tapiserie veche care întinde aracetul în fire subţiri până pe lemn, apoi prinde consistenţa ursuleţilor din jeleu şi continuă până la claritate de peliculă. Dar nu era o zi de peliculă, era cel mult de film văzut pe casetă pe vremea lui ceaşcă.
Cât se întâmplă toate astea, gândurile îşi văd de treaba lor. Muzica din căşti se aude din ce în ce mai încet. În locul ei, combinaţie de gânduri vechi şi noi, de voci piţigăiate şi enervante de copilaşi care cântă pluguşorul pe un fundal de cor madrigal cu multe repetiţii la activ. Tablou de „mi-a intrat apă în adidaşi“ şi „cum îmi stă freza?“ pe pânză de „mai e puţin până la licenţă“.
Ajuns la destinaţie, faptul că trebuie să-mi iau niste ţigări îmi alungă toate gândurile. Asta îl va omorî pe omul lui Dumnezeu…, superficialitatea. Ţigări nu sunt…, de fapt, sunt, dar sunt mentolate. Fumez una pentru ritual şi ascund pachetul ca pe un obicei şi mai prost. Intrare. Oameni veseli. Peste tot marfă. Ce diferenţiază un depozit de un stadion, de un cinematograf sau de un supermarket? Ce diferenţiază marfa pe care o cumperi de marfa în care te transformi? În locul pentru care mă trezisem de dimineaţă să ajung, erau ambele. Vorbesc cu o tanti volubilă şi electrizată ca un bichon scărpinat pe burtă. Tanti vorbeşte…, eu ascult. Eu merg, ea mă urmează. Priviri, de la acre la pline de compătimire, se plimbă după mine. Sunt pasat. Noua gazdă a conversaţiei mă îmbrobodeşte repede. Dau iar volumul mic. Şi eu care mă grăbisem să ajung.
La un moment dat, văd o siluetă interesantă. Silueta nu mişcă... Atunci, mă mişc eu. Are lângă ea o cană de ceai. Nu ştiu ce ceai e, dar ştiu că e fierbinte. Nu poate să fie altfel. E genul de siluetă care iscă focuri pe unde merge. Parcă te vezi urmărind-o prin deşert, alergând-o ca pe ultima cană de apă fără de care nu poţi supravieţui. Silueta mea (gata, era a mea!) ţine pe aproape câteva rafturi de cărţi. Are o postură demnă şi snoabă, de viitoare femeie de carieră. Mă trag mai aproape. Silueta mă ignoră. Stă calmă, superioară, de neatins. Ce mă enervează astea! Deja mă zgâiesc. Mi-aş dori să mi se prezinte. Dacă-ţi încetoşezi privirea, silueta e verde cu galben. Silueta e tânără şi fermă, are o fibră nobilă care te copleşeşte, e bine îmbrăcată, frumoasă şi, se pare…, conştientă de asta.
O aud cum respiră, mă aude cum mă uit. Parcă toată lumea vede că mă uit la ea. Parcă nu-mi pasă ce vede lumea.
Câteva secunde mai tarziu mă loveşte. Luminiţele s-au aprins, covorul roşu e măturat, filmul e HD. Ne cunoaştem… E cartea mea preferată… Deşertul tătarilor, de Dino Buzzati.
Autor: Cătălin
Foto: www.gettyimages.com
Postări
