Aşa încep cărţile cu care am crescut...

Obosind de atâta tradus, am luat un braţ mare de cărţi din bibliotecă, ce se întâmplă să mă însoţească în momentul ăsta. Apoi le-am deschis pe rând şi am scris întocmai primele propoziţii sau fraze de început,  înţelegându-le diferit acum şi, uneori, chiar ghicindu-le vag. Aşa încep unele dintre cărţile cu care au crescut mulţi dintre noi: 

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.“ (Mândrie şi prejudecată, Jane Austen)

„Palma a fost atât de zdravănă că nu m-am dezmeticit de pe urma ei decât după treisprezece ani.“ (Papillon, Henri Charrierè)

„Am şovăit atât în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi.“ (Maitreyi, Mircea Eliade)

„Doamnei Saville, Anglia
Sankt Petersburg, 11 decembrie 17...

Te vei bucura să auzi că nici un dezastru nu a însoţit începutul acţiunii pe care ai privit-o cu presimţiri atât de rele.“ (Frankenstein, Mary Shelley)

„În atelier se simţea un miros bogat de trandafiri, iar când vânticelul de vară se stârnea printre copacii din grădină, prin uşa deschisă pătrundea mirosul greu al liliacului sau parfumul mai delicat al măceşilor cu flori roz.“ (Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde)

Citeşte mai departe...

Miscellanea. Zâmbetul lui

Când am deschis ochii şi mult după aceea, aproape că n-am ştiut că există. Râdeam şi plângeam în afara lui. Era tot al meu şi mi se părea că nu se mai isprăveşte. Ce mult era! Îl umpleam cu zâmbete neastâmpărate, cu întrebări curioase, cu tălpi zgâriate de nisip, cu gânduri mofturoase, cu jocuri de pe-acuma uitate, cu clipe adunate pe prispă sau cu mâini spânzurate de şorţul mamaiei. 

Nimic nu-l tulbura, era veşnic, venea de la începutul lumii şi aş fi zis că nu cunoaşte niciun sfârşit. Îmi aducea doar multe zile verzi, galbene, cărămizii sau imaculate, pe care le expedia fugar prin faţa ochilor mei naivi care descopereau. Zilele alea, îmi spunea el, erau rudele lui dintotdeauna, aşa că le aduna la un loc şi le numea anotimpuri, după cum mi-a mărturisit liniştit când am crescut puţin şi am putut să înţeleg. Însă nu mi-a fost deloc lesne să pricep că vine şi trece, că dăruieşte şi apoi fură, pentru că e năzuros şi, adesea, crud şi lacom.

De rău ce a fost, după vreo şase ani m-a răpit de pe meleagurile pământoase ale copilăriei mele şi m-a dus mai departe. Era septembrie şi din cer picau stropi şi frunze, iar el m-a luat de mână şi mi-a arătat curtea şcolii. Mi-a spus că de-acum sunt mare şi că viaţa înseamnă mai mult decât joacă şi inocenţă. Că viaţa înseamnă cunoaştere şi că în clădirea aia ponosită şi veche o să învăţ multe.

Citeşte mai departe...

Dar dacă n-am avea dreptul să citim...?

Au trecut mulţi ani de când am văzut, întâmplător, un film vechi, Fahrenheit 451, care mă impresionează şi în ziua de azi. Este vorba de o producţie cinematografică referitoare la lumea cărţilor, înfăţişând două universuri, două viziuni extreme: una a duşmanului de moarte al cărţii (la propriu) şi cealaltă a pasionatului de carte.

Fahrenheit 451 este un film realizat în anul 1966 după un scenariu bazat pe un roman omonim scris de Ray Bradbury. Producţia cinematografică este regizată de François Truffaut, avându-i în rolurile principale pe Julie Christie, Cyril Cusack şi Oskar Werner. Aşa  cum reiese din film, temperatura de 451 de grade Fahrenheit (circa 233°C) este „temperatura la care hârtia începe să ardă“.

Aparent, scenariul este simplu: Montag este un „pompier“ eficient aflat în pragul unei viitoare avansări, care trăieşte într-o lume – incredibilă – în care cartea, de orice natură ar fi ea, este cel mai mare şi poate singurul duşman adevărat al omului din vremurile respective – utopice, de altfel. Ideea filmului este memorabilă: Montag este un pompier care dă foc, iar nu care stinge focul, pentru că, în această societate stranie, nici nu se pune problema ca vreun pompier să fi luptat vreodată împotriva flăcărilor. Misiunea primară a lui Montag şi a colegilor lui de breaslă este aceea de a-i detecta pe oamenii care deţin cărţi, fapt totalmente ilegal, şi de a le percheziţiona locuinţele până în ungherele cele mai ascunse pentru a pune mâna pe toate cărţile lor. Ulterior, acestea sunt îndesate în saci şi... arse. În sufletele pompierilor, fiecare izbândă de acest gen se traduce printr-o bucurie devastatoare. Fiecare carte arsă le aduce o mulţumire sălbatică, oglindită crud în privirile lor lacome şi satisfăcute.

 

Citeşte mai departe...

La plimbare prin spaţiul virtual: printre bloguri şi cărţi

În ziua de azi, există un vădit melanj între tot ceea ce înseamnă material şi virtual, un amestec atât de închegat, încât de-abia mai putem diferenţia aceste două noţiuni, real şi virtual. Deşi, în fond, ele sunt total opuse, linia dintre virtual şi real devine din ce în ce mai subţire. „Trăim într-o lume care tinde să devină digitală“, spune Nicholas Negroponte în Being Digital; trăim într-o lume în care putem experimenta aproape totul în varianta simulată a realităţii virtuale: facem cumparături on-line, ne plătim facturile on-line, lucrăm on-line, comunicăm on-line, călatorim on-line etc. În aceste condiţii, putem vorbi despre o cultură a realităţii virtuale, o cultură aflată în plină dezvoltare. Mediul on-line creează adevărate comportamente de viaţă. Şi aici merită menţionate noile forme de comunicare: chatul, blogul, reţelele de socializare.

Perfecţiunea tehnică seduce, spune Baudrillard într-una dintre cărţile lui memorabile, On Seduction. Bazate pe fascinaţia oamenilor pentru tehnologie şi viteză comunicaţională, blogurile sunt o expresie a nevoii de a pune accentul pe nou. Potrivit studiului New Media in South East Europe (semnat de Orlin Spassov şi Christa Todorov), dezvoltarea noilor forme de informare în masă s-a realizat diferit în ţările care au trăit experienţa izolantă a comunismului, unde singura funcţie a mass-mediei a fost, în perioada respectivă, cea propagandistă. Din studii reiese că, în România, rata de penetrare a internetului creşte exponenţial în fiecare an. Iulian Comănescu constată că, la noi, blogurile au apărut târziu, fiind încă de la bun început mai serioase şi profesioniste, deci trecând peste faza de dezordine şi pionierat.

Citeşte mai departe...

Cum devin traducător de carte?

Am văzut că oamenii care ajung pe blog-ul acesta se întreabă (sau chiar mă întreabă) cum pot ajunge traducători de carte. Mai precis, ei vor să afle: „Ce trebuie să ştie un traducător?“, „Ce trebuie să facă un translator?“ sau: „Cum traduc o carte?“ (În spirit de glumă, unii oameni se întreabă şi „cum se scrie corect «bine a ţi venit» (sic!)“, dar aceasta este o altă poveste...)

 

Nu toţi traducătorii s-au născut traducători. Dar unii chiar au un talent înnăscut pentru această activitate. Iar alţii simt că vor şi le-ar plăcea să facă traduceri. În facultate, din păcate, nu se ţin cursuri pe această temă. În cadrul masteratelor de traduceri, da. Dar nu toţi oamenii care traduc sau vor să traducă au, neapărat, un masterat în traduceri, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei poate ajung să aibă o astfel de îndeletnicire în urma unei şanse, a unei uşi deschise cu încredere de cineva înspre acest domeniu.

Eu cred că este şi frumos, şi responsabil să traduci cărţi. Nu contează atât faptul că numele tău stă înscris măreţ în caseta tehnică a cărţii. Contează mai ales satisfacţia extraordinară pe care o ai gândindu-te că „această carte a ieşit din mâinile mele“, din mintea mea. A fost o muncă grea, ţi-a dat bătăi de cap pe alocuri sau chiar pe de-a-ntregul, ai căutat cele mai bune formule de transpunere a mesajului acolo unde o cerea contextul, ai sunat-o pe cea mai bună prietenă a ta, care este medic, ca să te lămureşti în privinţa unor termeni de specialitate... Te-ai izolat cu cartea ta, ai uitat, în acele momente, de oameni, de mâncare, de timp, ai rămas numai tu cu vocabulele şi dicţionarele groase şi roase pe margini, stivuite pe birou.

Dar cum ajungi aici? Cum ajungi traducător? Şi ce-ţi trebuie pentru asta?

Citeşte mai departe...

Cât de greşit se prezintă firmele de traduceri?

Dintr-o pură întâmplare, iată că m-am trezit la vânătoare de greşeli de firmă. Firmă de traduceri, normal. Curioasă să văd cum îşi prezintă serviciile firmele noastre din domeniu, dau să citesc o descriere, două. De la curiozitate şi intenţie până la faptă, se pare că e cale lungă şi plină de surprize gramaticale. De citit nu prea am reuşit să citesc mare lucru în mod firesc, întrucât m-am apucat să corectez mental toate năzdrăvăniile peste care am dat mergând dintr-un site de traduceri în altul. Să exemplific, că doar aşa e cinstit. Deci să purcedem!

La prima vedere, Serious Business pare o afacere cum altfel decât serioasă. Însă iată câtă neglijenţă se ascunde în spatele unui articol de pe site-ul acestei firme, numit, în mod nefericit, chiar „Cum se măsoară succesul unei traduceri?“. Încep cu un dezacord dintre un substantiv la genitiv şi determinantul adjectival cu care acesta ar trebui să se acorde în gen, număr şi caz: „Riscul unei lipse totală de transparenţă este diminuat în cazul în care lucrarea este efectuată de un traducător autorizat, experimentat şi licenţiat.“ În continuare, am găsit mai multe exemple de substantive comune compuse scrise incorect, adică fără cratimă: „un vorbitor nativ al limbii ţintă“, „exprimat în limba sursă“, „datorită sensibilităţii publicului ţintă“, „fără a fi existente şi în textul sursă“.

Citeşte mai departe...

Destăinuirile unei cărţi. Copyrighterul editorial

Hei, bonjour, bonjour! Curios să-mi afli povestea şi drumul meticulos pe care-l parcurg pentru a deveni, cu adevărat, o CARTE cunoscută în lume? Da, da, eu sunt cea care, peste câteva luni bune, va fi frumos aşezată în vitrinele librăriilor, la categoria noilor apariţii, sau, dimpotrivă, cea pe care librarii o vor dosi printre zecile de cărţi răspândite pe tot felul de poliţe şi rafturi. Încă nu-mi ştiu soarta, nu ştiu cât de bine voi fi tratată de editura care urmează să-mi cumpere drepturile de autor, nu ştiu dacă voi fi tradusă aşa cum se cuvine, redactată şi corectată ca la carte, ba chiar româneşte, nu ştiu cum îmi va fi coperta, nu ştiu cum voi fi distribuită, promovată... ; eh, ditamai aventura, ce să mai!

Startul este palpitant! Particip la grandiosul târg de carte de la Frankfurt, am o prezentare captivantă pe Amazon, ba se vorbeşte promiţător de mine chiar şi în cataloagele agenţiilor literare cu care colaborează editura care-mi deţine drepturile. Aşa că nu-mi rămâne decât să conving reprezentanţii străini de copyright că merită să-mi cumpere drepturile de autor, pentru a mă publica într-o altă limbă.

Uraa! Se pare că am atras atenţia unui reprezentant de copyright! Titlul meu se potriveşte perfect cu profilul editurii pentru care lucrează el, aşadar am toate şansele să emigrez! Acum încep tratativele, negocierile, estimările între proprietar şi editor. Plictisitor?! Chiar deloc, asta-i partea cea mai captivantă!

Citeşte mai departe...

Miscellanea. Metroul meu

În fiecare dimineaţă mă urc în metrou. Hmm, In A Station of A Metro („The apparition of these faces in the crowd;/ petals on a wet, black bough“). Asta e toată poezia lui (ce alăturare ciudată de sunete!) Erza Pound. Dar furnizează suficiente idei pentru un eseu de vreo trei-patru pagini! Şi, cum spuneam, mă urc în metrou... De cele mai multe ori, este destul de liber. Ora la care trebuie să fiu eu la birou nu este cea a oceanului de oameni. Şi, deşi este liber, nu mă aşez. Stau jos prea multe ore. Se deschid uşile şi intru. E un metrou nou. Lung. Caut să mă aşez pe burduful care desparte vagoanele. Articulaţiile metroului sunt suprasolicitate de oamenii care au aceleaşi preferinţe ca mine. Nu prea avem voie să stăm acolo. Dar senzaţia pe care ţi-o oferă metroul stând în acel loc este aceea de a merge în acelaşi ritm cu el. Mă relaxez, şi totuşi mă ţin atât cât să nu cad. Mă uit în stânga şi-n dreapta, de-a lungul tubului mişcător. Fiind liber, pot observa meandrele turnului săpat de oameni, prin care metroul zboară cu o viteză medie de 70 km/h.

Citeşte mai departe...

Curajul traducătorului

Când se vorbeşte despre ceea ce trebuie să ştie sau să facă un traducător, se aduc în discuţie tot felul de argumente referitoare la cunoaşterea limbii române şi a limbii din care traduci, la respectarea stilului autorului, la cultura generală sau/şi la flerul traducătorului. Categoric, toate aceste lucruri au importanţa lor specifică şi, împreună, definesc abilitatea de a putea sau a nu putea face traduceri (de carte, să zicem).

Dincolo de aceste calităţi ale traducătorului, aş vrea să vorbesc despre o alta, care mie mi se pare la fel de esenţială – curajul traducătorului. Am tot auzit sau am citit ori am văzut că mulţi oameni îşi doresc să fie traducători de carte! Unii pot face asta, alţii nu! Alţii au chiar şi câte o şansă de a traduce pentru vreo editură şi, după o probă bună de traducere, urmată de o primă carte tradusă integral şi prost, colaborarea se duce de râpă şi ei nu ştiu de ce.

Dincolo de faptul că traduc, eu mai şi redactez. Prin urmare, până acum am avut ocazia de a redacta o sumedenie de traduceri de carte şi, în timp, am constatat că, pentru a face faţă provocării de a tălmăci mesajul unui autor străin în limba română, trebuie – fără doar şi poate – să ai curaj! Din păcate, puţini traducători au curaj să traducă aşa cum se cuvine, adică bine, româneşte.

Citeşte mai departe...

Despre cărţi şi ecranizările lor: „Patul lui Procust“

Se spune că o carte va fi întotdeauna mai bună decât ecranizarea ei. Alte voci, mai puţine în cazul acesta, sunt convinse că sunt filme în care viziunea regizorală este mai inspirată decât cea a scriitorului, reuşind să dea noi semnificaţii unei cărţi. Eu  voi susţine acea teorie conform căreia unele cărţi n-ar trebui să fie niciodată transformate în peliculă, complexitatea lor neputând fi vreodată surprinsă în doar o oră şi jumătate, două de film.

N-am studii de critică de film, cum, de altfel, nici de carte, însă iubesc cărţile şi urmăresc filmele cu pasiune. De aceea, am dorit să văd ecranizarea cărţii adolescenţei mele, Patul lui Procust de Camil Petrescu. Cred că am citit această carte de mai mult de trei ori şi, din când în când, mă întorc cu drag la ea pentru diverse pasaje pe care mi le amintesc adesea. E lesne de spus că aveam aşteptări mari de la această coproducţie româno-moldovenească din anul 2001. Cred că explicaţia este, de fapt, foarte simplă. Imaginaţia mea de cititor nu a primit un răspuns satisfăcător din partea viziunii regizorale.

Recunosc că Fred Vasilescu a fost un model de eleganţă şi şarm, iar multă vreme, deşi n-am reuşit să-l înţeleg, el a corespuns viziunii mele romantice de ideal masculin. De aceea, şocul a fost cu atât mai mare când am văzut că, în rolul lui, a fost distribuit actorul Petru Vutcarău. Nu mă gândisem la cine altcineva ar fi putut să interpreteze acest personaj, însă Vutcarău era în total dezacord cu proiecţia imaginaţiei mele. Această discrepanţă nu s-a produs doar din punct de vedere al aspectului fizic, ci şi în raport cu profunzimea personajului. 

Citeşte mai departe...

Greşeli cu statut monden

Ce spuneţi, cuvintele din fraza de mai jos sunt chiar ale „celebrei“ Monica sau ale unui ziarist care, în procesul recuperării cuvintelor  Monicuţei din creieraşul ponosit de ştiruţe, a uitat gramatica limbii române şi faptul că Monica însăşi e de genul feminin?

„Monica a comentat şi ştirile care au apărut astăzi în presă conform cărora astăzi Irinel s-a întâlnit cu avocatul lui şi a depus actele de divorţ. «Din comportamentul lui şi din felul în care se poartă nu divorţează de mine.Nu. Mie imi place sa fiu măritată! Dacă vreodată va divorţa de mine îmi promit mie însumi că în maxim şase luni mă recăsătoresc, pentru că aşa mă simt eu stabilă. Am încredere în el, dar este posibil ca Irinel să divorţeze fără ca eu să ştiu. Dar mi-ar spune franc, pentru că după cum se vede avem o relaţie foarte deschisă. Nu cred că Iri vrea să îşi bată joc de mama copilului lui.»“

Citeşte mai departe...

Avangardismul românesc ca literatură a manifestelor şi a textelor programatice

Cu siguranţă, avangardismul autohton a fost o mişcare foarte îndrăzneaţă, mai ales în contextul secolului al XX-lea, în care tânăra literatură română era în plin proces de conturare. Radicalismul, negativismul (care merge până la nihilism şi anarhism), incoerenţa limbajului, absurdul, insolitul şi anormalul care definesc acest curent (şi grupările literar-artistice aderente) i-au făcut pe foarte mulţi critici să-şi arate reticenţa faţă de avangarda românească. George Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Mircea Scarlat sunt numai câţiva dintre cei care şi-au exprimat părerea negativă despre acest fenomen care respingea toate canoanele artei tradiţionale. Avangardismul a fost receptat pozitiv destul de greu, prin Mihai Zamfir, Ov. S. Crohmălniceanu sau Ion Pop. 

În spaţiul autohton, mişcarea avangardistă s-a definit mai ales prin trei etape: constructivismul, integralismul şi suprarealismul. Curentul a fost integrat, dezvoltat şi susţinut atât de o serie de reprezentanţi (Ilarie Voronca, Ion Vinea, Saşa Panǎ, Geo Bogza, Gellu Naum, St. Roll etc.), cât şi de numeroase reviste care promovau aceastǎ tendinţǎ în artǎ (Contimporanul, 75HP, Punct, unu, Integral, Urmuz, Alge etc.). Însă trebuie subliniat faptul că mişcarea se impune cu precǎdere prin manifeste, care sunt, adesea, mai interesante şi mai importante prin efectele lor decât operele propriu-zise. Unele dintre acestea ilustrează foarte bine caracterul revoluţionar şi combatant al avangardei, pe fondul căruia este propagată ideea de nonconformism.

Citeşte mai departe...

Traducător de carte: Cătălin

Cărţile au dat buzna febril în viaţa mea. Mai exact, la scurt timp după ce statul român m-a învăţat să citesc, m-am trezit într-o bună zi răcit şi degrabă utilizator de comprese. Teleenciclopedia începea la 7, aşa că m-am apucat să citesc Ţinutul blănurilor.

Cititul, acest obicei destabilizator de copilării, m-a găsit cu sistemul imunitar la pământ şi mi-a colonizat fără milă sinapsele. Manifestările au fost cele normale acestei afecţiuni, am studiat limba si literatura română, engleza şi istoria, ţopăind numai prin matematică sau fizică. Traducerile au urmat firesc şi maladia era deja inoperabilă.

Mi-am făcut ucenicia traducând sute de pagini din Marin Preda si alergând în jurul cozii după cele mai potrivite înţelesuri româneşti pentru sonetele lui Shakespeare. Silabisind din carte în carte şi de la liceu la universitate, m-am trezit pe foarte pusă masă urmând cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. Au urmat diverse colaborari şi texte publicate pentru ca, până la urmă, pasiunea mea pentru traducere să se metamorfozeze în stadiul de profesie. 

[Vezi care sunt şi ceilalţi traducători.] 

Giallo verde

Am văzut-o într-o zi  de februarie. Aş vrea să spun că nu ştiu exact când sau aş putea să spun că era fix 11 februarie. Aş putea să nu spun nimic, dar câteodată şi timpul trebuie şters de praf. Afară era înnorat, mediocru si îngrozitor de matinal pentru cineva care nu se mai trezise devreme de mult. În stânga şi în dreapta creierului…, beat-uri sacadate şi o voce care îmi spune printre alte versuri: „Drumul tău e scurt, aşa că fă senzaţie.“ Colecţionez imagini. Când nu ai creierul destul de trezit, colectionezi imagini, frame-uri. Creierul nu mai e regizor. Imaginile vin, se joacă un pic prin capul tău şi dispar pentru a fi înlocuite cu altele. Bărbat între două vârste cu o servietă pe care o foloseşte ca scut împotriva celor circa trei stropi de ploaie. Trenci crem, servietă maro, chelie… Domnu’ Trandafir cu Megane. Doi copilaşi cu priviri suspicioase, două ţigări pe jumătate tirate în palma dreaptă, părinţi ipotetici care îi pândesc de la fiecare colţ. Aşa miros câinii frica…, văd în frame-uri.

Cu timpul, filmul se aplatizează, cadrele se agaţă unul de celălalt. Mai întâi încet…, ca o tapiserie veche care întinde aracetul în fire subţiri până pe lemn, apoi prinde consistenţa ursuleţilor din jeleu şi continuă până la claritate de peliculă. Dar nu era o zi de peliculă, era cel mult de film văzut pe casetă pe vremea lui ceaşcă.

Citeşte mai departe...

Cartea clasică – un accesoriu demodat?

„NU“, mă grăbesc să răspund cu încăpăţânare şi ardoare. Oricât de mult ar lua-o înainte tehnologia, cartea nu va coborî de pe poziţia sa privilegiată sau, cel puţin, aşa ar trebui să stea lucrurile.

Într-o eră aflată în permanentă schimbare şi evoluţie, cartea este în pas cu noile tendinţe. Astăzi, o putem găsi atât în varianta electronică, cât şi în cea audio, iar cel mai recent concept de carte este brevetat de o firmă olandeză (Dwarsligger®) şi presupune un format în care textul este tipărit pe lungimea paginilor, astfel încât din două pagini rezultă una singură. Acest aspect inovator îi conferă cărţii mai multă flexibilitate în manipularea ei de către cititor, concurând cu cititoarele electronice de carte.

Nu mai încape îndoială, din punct de vedere estetic, cartea s-a dezvoltat considerabil. Piaţa editorială propune tot soiul de formate, design-uri, şiretlicuri menite să atragă cât mai mulţi cititori. Într-adevăr, acesta este un lucru lăudabil, dar numai până la proba contrarie, în care se dovedeşte că reversul medaliei poate fi extrem de dur. Se pune prea mult preţ pe ambalaj şi nu pe produs. Avem atâtea cărţi proaste care se bucură de o promovare nejustificată, agresiv de manipulatoare. Marketingul editorial încurajează, cu preponderenţă, kitschurile, cărţile cu rol de bibelou, lipsite de substanţă culturală, educativă sau literară. Aici mă refer în special la cărţile de tipul „cum să devii bogat peste noapte“, „calea spre fericire“, „cucereşte-l în X zile“. Acestea sunt genul de cărţi parazitare care apelează la latura vulnerabilă a omului, transformându-l într-un „naiv încrezător“ care-şi stoarce buzunarele în speranţa că, în sfârşit, a pus mâna pe bagheta fermecată.

Citeşte mai departe...

De ce sunt omise articolele gramaticale?

De-a lungul timpului, s-au făcut nenumărate cercetări pe această temă (Avrutin, Bell, Dardano). La început, omiterea articolelor gramaticale a fost sesizată doar în vorbirea copiilor care sunt într-o fază incipientă de achiziţie a limbii materne şi în discursul adulţilor afazici sau agramaţi.

Cercetătorii specializaţi în achiziţia limbii la copii (Gerken, Van del Velde) au constatat că cei care învaţă o limbă romanică omit mult mai rar articolele decât cei care învaţă o limbă germanică. Justificarea acestui fenomen are legătură cu diferenţele dintre structurile nominale ale celor două tipuri de limbi, aspect care nu va fi detaliat aici.

S-a constatat şi că vorbitorii fără probleme de articulare omit articolele, dar numai în registre speciale, cum ar fi stilul colocvial, telegrafic sau jurnalistic. Titlurile dintr-un ziar sunt esenţiale. Rolul principal al acestora este să ofere informaţii în modul cel mai eficient cu putinţă. Astfel ca cititorul să poată afla printr-un efort minim care este ideea principală a articolului. Consumatorul de ziar, mai ales cel din ultimele decenii, citeşte printre rânduri. Trece rapid prin paginile ziarului, analizând, de cele mai multe ori, doar titlurile.

Citeşte mai departe...

Scrisul pe internet, lipsit de norme

În ultima vreme, internetul pare a fi un loc în care din ce în ce mai multă lume are un cuvânt de spus. Fie că scrie un articol, fie că-şi face un blog, fie că mai comentează pe un site sau pe altul - omul se exprimă fără să fie măcar nevoit să se identifice. Prostul poate să manifeste fără oprelişti pretenţii de om deştept, iar deşteptul poate să manipuleze şi să intrige masele făcând pe prostul - având, de preferat, un scop precis în acest sens. Fiecare scrie cum îl duce capul: un simplu rând sau un adevărat eseu, cu gramatica la purtător sau  făcând unele greşeli de-ţi stă mintea-n loc, cu argumente demne de citat sau doar de dragul de a debita online nişte idei haotice. 

Din nefericire, libertatea de a scrie tot mai mult şi oricum pe internet facilitează difuzarea informaţiilor greşite. Astfel că, dacă nu suntem atenţi, acest mediu electronic poate fi mai degrabă o sursă de dezinformare decât una de informare (corectă şi bună). În plus, din cauza traducerilor numeroase neavizate propagate prin online, aproape că s-au impus anumite formule incorecte de traducere a unor termeni de specialitate. Există, de exemplu, o serie de site-uri cu profil medical, unde termenii folosiţi, calculi din engleză, sunt total necorespunzători cu limbajul folosit în domeniul amintit. Ca atare, am întâlnit expresii ca „sistem reproducător“ în loc de „aparat reproducător“, „cancer cervical“ în loc de „cancer de col uterin“, „prevenirea bolii“ în loc de „prevenţia bolii“, „producerea hormonală“ în loc de „producţia hormonală“, „dereglări menstruale“ în loc de „tulburări menstruale“, „organe pelviene“ în loc de „organe genitale“ şi aşa mai departe. 

Citeşte mai departe...

Autorizaţie de traducător şi interpret

Actele necesare pentru autorizarea traducătorilor şi interpreţilor

I. AUTORIZAREA INTERPREŢILOR ŞI TRADUCĂTORILOR.
Actele necesare pentru autorizarea  interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de  Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, de organele de urmărire penala, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de  executori judecătoreşti, în condiţiile Legii nr. 178/1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Regulamentului de aplicare a Legii nr. 178/1997 aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1054/C/2005, sunt:

1. Cerere semnată şi datată de către solicitant. Se adresează ministrului justiţiei şi va avea următorul conţinut: numele şi prenumele solicitantului, domiciliul complet, numărul de telefon, menţiunea că este cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene, precum şi limba/limbile pentru care solicită să fie autorizat ca traducător şi interpret. Solicitantul va bifa în formularul de cerere rubricile corespunzătoare actelor doveditoare anexate cererii sale. Vezi model CERERE de autorizare.doc

2. Unul dintre următoarele acte de studii:
a) copia legalizată a diplomei de licenţă sau echivalentă din care rezultă specializarea în limba sau limbile străine pentru care solicită autorizarea;
sau
b) copia legalizată a diplomei de licenţă care atestă că  a absolvit un institut de învăţământ superior în limba străină pentru care solicită autorizarea;

Citeşte mai departe...

Dileme de cititor

Eu, în lumea noastră contemporană, nici nu mai ştiu dacă mă mai pot numi un spirit conservator. Mai bine mă lămuresc, zic eu. Ia să arunc un ochi în DEX! Aşa... Deci „conservator“... „Instituție de învățământ...“ Nu asta, dom'ne! Aia despre oameni. Of, of, of... Să vedem, să vedem... Numai puţin, că se pare c-am găsit, deci citez: „(Persoană) care este atașată de tradiție, în viața politică, economică și culturală.“ Buuun, partea asta cu economia şi politica mă interesează mai puţin. Sau, ca să zic aşa, ocazional (când sunt alegeri, respectiv când se iscă vreo criză economică). Da, la cultură aş fi vrut să mă raportez. Este şi ea prin definiţia cu pricina, deci sunt salvată!

Eu, după capul meu, aş fi zis odată că sunt om de Litere. Aşa aş zice şi acum. Numai că nu mai ştiu exact dacă oamenii de Litere ar trebui, printre altele, să stea atâta pe computer, dacă se cuvine să aibă cont pe Facebook, dacă este bine să-şi facă un blog sau să citească site-uri de cultură feminină (nu, nu glossy, să fie clar!!!). Da, normal, citesc şi cărţi, recenzii sau pagini culturale. În general, (vreau să continui să) lucrez cu cartea, îmi place s-o traduc, s-o redactez, să scriu şi să învăţ despre ea. Cine ştie, poate că într-o bună zi o să mă aventurez să scriu una, că tot am avut o perioadă în care mi-am dorit asta din cale-afară de mult!

Citeşte mai departe...

Să mai ai încredere în birourile de traduceri!

Pentru că, pe vremea când eram redactor cu normă întreagă, am avut neşansa de a mă ocupa de o carte tradusă de un birou de traduceri şi pentru că încă mai am lista cu cele mai supărătoare greşeli peste care am dat în timp ce o subeditam, o să le transcriu în rândurile care urmează, pentru a demonstra că neglijenţa este în floare în domeniu:

1. greşeli care vorbesc de la sine:

a. ar putea fii în loc de ar putea fi;

b. speră ca adorabilul ei soţ să fii avut în loc de speră ca adorabilul ei soţ să fi avut;

c. sorei tale sau a lui în loc de surorii tale sau a lui;

d. nu-ţi fă griji în loc de nu-ţi face griji;

e. dacă nu vei reuşii să ţii pasul cu el în loc de dacă nu vei reuşi să ţii pasul cu el;

f. prietenii lui sunt acrii în loc de prietenii lui sunt răi;

g. o mare probabilitate de a fii fericiţi în loc de o mare probabilitate de a fi fericiţi;

h. ridiculă în loc de ridicolă;

i. să îl facă în loc de să-l facă, a îl face în loc de a-l face;

Citeşte mai departe...

Preţuieşte hârtia!

Nu mi-a plăcut niciodată economia. Dar tot am studiat-o în liceu, că aşa păţeşti când eşti la profil real. Nu s-au lipit de mine cine ştie ce cunoştinţe din domeniu, dar am învăţat un lucru pe care-l ţin minte şi acum. Anume că nevoile sunt inepuizabile, iar resursele, epuizabile. Aşa am conştientizat eu, printr-un fel de şoc, că, la un moment dat, toate se vor termina pe lumea asta. Şi că nu trebuie să risipim nimic.

Din păcate, modelul actual al consumerismului american, preluat şi de noi, parcă rade tot în calea lui. (Acum, de bine, de rău, acesta este oarecum temperat de criza economică.) Uşor-uşor, au început să se tragă semnale de alarmă. Se înmulţesc iniţiativele şi campaniile mari ecologice. Probabil că nu reacţionează multă lume favorabil la ele, deşi ar trebui. Se aude că se termină petrolul, printre altele, dar pe străzi încă roiesc maşinile, consumând benzină sau motorină şi poluând aerul în continuare. De hârtie nu ştiu dacă se plânge cineva în mod atât de vizibil, dar este clar că, prin risipirea ei, irosim natura, verdele care ne înconjoară, oxigenul de care avem nevoie ca să respirăm etc. Trebuie să conştientizăm bine toate aceste lucruri. Şi, pentru început, ar fi bine să luăm măsuri la nivel individual sau colectiv, la muncă. Adică să învăţăm să folosim hârtia cu răspundere, să n-o mototolim una, două şi s-o aruncăm la coş, aşa cum am văzut în numeroase filme, când un oarecare business man zăbovea încordat cu coatele pe masă şi cu capul în mâini, deasupra unei coli de hârtie de care se debarasa la cel mai mic semn de neputinţă de a-şi înşirui ideile în scris. La fel cum  s-a întâmplat şi cu tacticosul tabiet de a fuma, parcă-ţi vine să zici că oamenii şi-au cultivat acest obicei de a risipi hârtia tot după modelele la care au avut acces prin cinematografie.

Citeşte mai departe...

Cartea noastră scumpă...

Din obişnuinţă sau cu încredere, la noi se face mai mereu tam-tam pe tema că oamenii nu cumpără cărţi! Când, de fapt, poate că ar trebui să ne concentrăm cu toţii mai mult asupra motivelor care au dus la crearea şi la menţinerea acestei situaţii destul de triste, de altfel. Unul dintre motive este, fără doar şi poate, preţul ridicat al cărţii. Probabil că, prin comparaţie cu preţul volumelor de peste hotare, cel al produselor autohtone nu mai pare atât de mare. Dar, dacă luăm în calcul veniturile mici ale românilor, cartea noastră este, categoric, scumpă. Iar preţul ridicat devine o piedică majoră în cumpărarea ei, cu atât mai mut pentru un buzunar care este mai degrabă  gol decât plin.

În acest punct, m-aş opri puţin şi aş saluta iniţiativa unor trusturi de presă autohtone care au ales să vândă ziarele împreună cu o carte. Totul a început cu Cotidianul, ne amintim bine. Apoi a continuat favorabil cu Adevărul, Ziarul Financiar, Jurnalul Naţional etc. Dincolo de orice critică ce li s-a adus acestora în timp, cred că trebuie preţuit mai întâi exemplul dat de fiecare în parte şi rezultatul obţinut în încercarea de promovare şi vindere a cărţii. Cartea a devenit, în sfârşit, accesibilă ca preţ şi se cumpără! Toată lumea a văzut acest lucru. Să nu uităm că, atât pentru cărţile puse în vânzare de Cotidianul, cât şi pentru cele scoase pe piaţă de Adevărul ceva mai târziu, s-a dus o adevărată luptă la chioşcuri. Dimineaţa, ajungând chiaun la ora 7 la gheretă, riscai deja să nu mai găseşti niciun exemplar.

Citeşte mai departe...

„Bine a-ţi venit!“ Sic!

Tot umblând eu de pe un site pe altul, am dat peste o formulă de bun-venit pe care am zis că merită s-o fac publică, întrucât este de două ori memorabilă. În primul rând, pentru neplăcuta greşeală de ortografie. Se scrie corect Bine aţi venit!, pentru că, după cum sper că ştie toată lumea instruită, avem un perfect compus al verbului a veni, timp care se formează cu ajutorul verbul auxiliar a avea (eu am, tu ai..., voi aţi etc.) şi participiul verbului de conjugat, adică venit.

Buuun! Gata cu gramatica. Acum vine partea sinistră. Oare câtă minte îţi trebuie ca să scrii "Bine aţi venit!", mare, vizibil şi, slavă Domnului!, corect, la intrarea într-un cimitir?!

Despre absenţa promovării lecturii în ziarele româneşti

Cât de importantă este o rubrică culturală în marile ziare centrale? Eu cred că este esenţială! Dar mă voi referi strict la o rubrică despre cărţi. Fiind, probabil, influenţată de ziarele britanice şi americane pe care le citesc pe internet, mă aştept ca, la un moment dat, să văd, măcar în variantele on-line ale ziarelor româneşti, că începe să se mişte ceva în acest sens, că apar jurnalişti culturali care să anunţe lansările de carte, care să prezinte (atenţie, nu să scrie critică literară; să lăsăm asta în seama criticilor) noile apariţii editoriale, care să intervieveze autori, care să afle de noi proiecte editoriale etc. Sunt atât de multe teme care ar putea fi abordate şi care ar deschide apetitul publicului larg pentru altceva decât veşnicele scandaluri, de orice fel ar fi ele, încât nu înţeleg de ce niciun CEO din marile trusturi de presă nu doreşte să rişte.

Repet, începutul poate fi făcut în mediul on-line. Aici se poate declanşa cu adevărat pregătirea unor viitori jurnalişti culturali. Aici s-ar putea face experimente la costuri minime. Ne plângem că oamenii nu citesc şi că nu cumpără cărţi! Dar marele public nu este la curent cu ceea ce se editează acum în România.

De cele mai multe ori, oamenii cumpără cărţi care să le satisfacă diverse interese practice sau pentru că sunt mânaţi de un impuls de moment, atunci când se întâmplă să intre într-o librărie. Oamenii trebuie să fie educaţi să citească cărţi. În mod evident, acest lucru nu se întâmplă în şcoală. Ba dimpotrivă, aş spune că, în cele mai multe cazuri, elevii dezvoltă o adevărată fobie pentru literatură.

Citeşte mai departe...

De ce a ajuns varianta românească a Wikipediei atât de rău?

Unul dintre motivele uşor de intuit, din cauza căruia neîncrederea noastră în Wikipedia în limba română a crescut, este că s-a apucat toată lumea să traducă articolele deja existente pe Wikipedia în engleză. Iar asta nu este neapărat rău. Rău este că mulţi dintre aceşti traducători de ocazie, pe lângă faptul că nu stăpânesc bine domeniul din care traduc, nu au avut nici măcar rabdarea sau curiozitatea de a cerceta cele câteva reguli de bun-simţ care există chiar pe Wikipedia noastră:

Cum traduc un articol

Wikipedia este un proiect divers care conţine articole în numeroase limbi. Uneori, un articol poate fi găsit într-o anumită limbă, dar nu în altele. Deoarece Wikipedia este un proiect liber, deseori e mai practică traducerea unui articol din altă limbă decât scrierea lui de la zero. Astfel, cunoştinţele care contribuie la acest proiect pot trece barierele lingvistice.

Este bine ca utilizatorii care doresc să contribuie prin traduceri să aleagă articole scrise în limbile pe care le stăpânesc bine şi în domeniile în care cunosc vocabularul consacrat în limba română. Din păcate, se întâmplă relativ des ca traducerile realizate de contribuitori să conţină întorsături de frază nenaturale şi cuvinte inexistente în limba română sau care au alte sensuri decât în limba din care se face traducerea.

Nu toate articolele de pe celelalte site-uri Wikipedia au un nivel de calitate acceptabil; de aceea, este de preferat să fie traduse numai acele articole care au primit din partea comunităţilor respective calificativele cele mai înalte (de exemplu, featured article în engleză, exzellente Artikel în germană, article de qualité în franceză etc.).

Citeşte mai departe...

Mic calendar de târguri de carte

BOOKFEST

Cea de-a cincea ediţie a târgului de carte Bookfest se va desfăşura între 9 şi 13 iunie 2010. La fel ca în 2009, târgul va fi găzduit de Romexpo în pavilioanele 13, 14, 15, 16 şi 17, intrarea fiind liberă. Păstrând tradiţia, pe lângă manifestările dedicate evenimentelor editoriale, Bookfest va găzdui concerte şi proiecţii de film, „TIFF la Bookfest" continuând şi în acest an.

Ediţia 2010 vine cu o noutate: invitatul special al Salonului de Carte este Spania. O mulţime de lansări şi autori spanioli vor întregi lista de evenimente la care publicul vizitator s-a obişnuit să ia parte an de an, în spaţiile special amenajate.

TÂRGUL EDUCAŢIONAL BUCUREŞTI

Evenimentul va avea loc între 22-24 octombrie, la Sala Polivalentă din Bucureşti,  şi va cuprinde:
1. expoziţia de mijloace si materiale didactice, table interactive, soft educaţional, oferte pentru profesori, directori, reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământ de la nivel preşcolar până la nivel universitar şi, nu în ultimul rând, pentru părinţi;
2. conferinţe si prezentări de produse didactice, concursuri cu premii, toate respectând tematica evenimentului.

Citeşte mai departe...

Cuvinte naive

Nu, în rândurile care urmează nu am de gând să făuresc un tratat despre arta manipulării, aşa cum nu am de gând nici să mă opresc asupra gradului de naivitate a cuvintelor... dacă o fi existând aşa ceva! (Oricum, mie-mi place să cred că există multe lucruri, cu atât mai mult cu cât percepţia asupra realităţii este subiectivă.) 

O să povestesc despre nişte cuvinte naive aşa cum le înţeleg eu, adică despre acele vocabule care mi-au rămas vii în minte încă din timpul copilăriei, vârsta cea nevinovată. Pe atunci eram în grija mamaiei mele, cea care m-a crescut mult şi cu nespusă blândeţe, şi habar n-aveam că universul meu, fizic şi nu numai, era exprimat prin nişte cuvinte despre care am aflat mai târziu că se numesc regionalisme. Da, cuvintele mele naive înseamnă, în mare, o mână de regionalisme pe care le iubesc. Şi pe care mulţi dintre oamenii curioşi din oraşul în care stau acum nu pot să le înţeleagă. Nici pe ele şi nici rostul şi forma lor bizară. Pentru că ei, poate, nu îndrăgesc vocabulele.

Citeşte mai departe...

Traducător de carte: Ileana

Încă de pe vremea Turnului Babel, oamenii poartă pedeapsa divină a „graiurilor amestecate“ şi a imposibilităţii de-a se înţelege într-o singură limbă. Turnul Babel nu a ajuns până la cer (aşa cum şi-au dorit constructorii lui), dar, din revelaţia importanţei de a comunica, a rezultat şi s-a dezvoltat meseria de traducător. Iată încă o meserie foarte veche…:)

Eu am vrut să înţeleg şi să mă bucur de literatura câtorva ţări în propria lor limbă, astfel am urmat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, specializarea Engleză-Română, la Universitatea din Bucureşti. Apoi am vrut să înţeleg cum sunt construite diferite tipuri de discurs şi ce semnificaţii capătă cuvintele în diverse contexte situaţionale. Pentru aceasta mi-a făcut cu ochiul "Masterul de Lingvistică Engleză Aplicată, Discurs şi Argumentare".

Deşi mă pregăteam pentru una dintre cele mai vechi meserii din lume traducând diverse articole, mici lucrări de specialitate sau cărţi tematice în colaborare cu câteva firme, între timp am învăţat să înţeleg şi să folosesc limbajul programelor de tehnoredactare şi grafică. Designul editorial a început să mă preocupe din ce în ce mai mult. În prezent, am experienţa lucrului într-o editură, dar şi într-un trust de presă. Acum traduc autorizat nu numai din engleză în română, dar traduc ideile editoriale în imagini, străduindu-mă să le ofer cititorilor cheia înţelegerii.

[Vezi care sunt şi ceilalţi traducători.] 

O listă cu edituri româneşti

Iată o listă cu o parte dintre editurile noastre, mai mari sau mai mici, mai bune sau mai puţin bune, mai renumite sau de-abia cunoscute:

Editura Academiei Române 
Editura Adevăr Divin
Editura Adevărul
Editura ALL
Editura Allfa
Editura Amaltea
Editura Aquila
Editura Aramis
Editura Art
Editura Aula

Editura Badea
Editura Benefica
Editura Best Publishing
Editura Bibliotheca
Editura Bizantina
Editura Booklet
Editura Bren
Editura Brumar
Editura Bunavestire

Editura Canonica
Editura Carminis
Editura Carpathia Press & Production 
Editura Cartea Românească
Editura Cartea Universitară
Editura Cartier (Moldova)
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă
Editura Călin
Editura Ceres
Editura C.H. Beck
Editura Compania
Editura Cordial Lex

Citeşte mai departe...